Cerul înstelat de deasupra noastră

Ministrul nou-numit l-a luat la rost pe paznic, era totuși ditamai ministrul și era legitimat, pe când doamna în cauză nu. “Cuuum, nu știți?!”, a replicat paznicul, “e doamna de la Mediafax!”.

Două decenii mai târziu, de ministrul de atunci sau de paznic nu-și mai aduce nimeni aminte. Singură, doamna se ocupă și astăzi, la fel de serioasă, de minister și se bucură de același respect din partea tuturor.
Istorioara de mai sus face parte din folclorul agenției de știri Mediafax, care a împlinit două decenii de existență; am povestit-o pentru că aș vrea să vorbesc despre temeinicie într-o lume alienată. Demersul meu este justificat și de faptul că o importantă etapă din viața mea de jurnalist a aparținut Mediafax; consider perioada respectivă drept una dintre cele mai frumoase și interesante, a fost vorba de crearea unui stil de jurnalism din care, într-un fel sau altul, s-au inspirat și alimentat cele mai multe dintre afacerile de presă din România.

Începător în gazetărie, jurnalist de agenție de presă, trăiam, în drum spre redacție, cu vreo știre mai deosebită, un sentiment ciudat: priveam lumea, în tramvai sau pe stradă, și realizam că eu știam ceva ce oamenii aceia încă nu aflaseră. Pe urmă știrea pleca, era preluată de radiouri, televiziuni sau ziare și modifica un pic existența celor din tramvai sau de pe stradă.

Spun că era un sentiment ciudat pentru că amalgama putere, răspundere și o superioritate blândă; dacă era vorba de o scumpire de ceva, de exemplu, îmi părea bine că o anunț, dar îmi părea rău că stric seara oamenilor informându-i că vor primi facturi mai scumpe. În timp, sentimentul ciudat s-a păstrat, dar timpul i-a adăugat o nuanță de nimicnicie. Sentiment pe care, în dozaje diferite, cred că l-a trăit orice jurnalist român care a ajuns, cel puțin o dată în carieră, la concluzia că scrie degeaba. Termenul “degeaba” include fie lipsa de reacție din partea autorităților, fie imobilismul societății. Voi reveni la asta.

Tabloul care însoțește acest text este “De sterrennacht”, “Noaptea înstelată” a lui Van Gogh. Este tabloul pe care mi-ar fi plăcut să-l pictez dacă aș fi fost pictor, așa cum mi-ar fi plăcut să fac muzică precum Rammstein dacă aș fi fost muzician.

Unii spun că tabloul este inspirat de un vers din Geneză; alții spun că este opera unui ins cu mințile zdruncinate, pentru că tabloul a fost pictat în ospiciul Saint-Remy, cu un an înainte ca pictorul să se sinucidă.
Eu spun că la Van Gogh lumea are un înțeles și o noimă. Nu era el nebun, nebună era lumea care îl înconjura și oamenii care văd cerul altfel decât pictorul. Tristul adevăr despre Van Gogh este că el și-a iubit picturile, dar picturile sale nu i-au întors dragostea. Iar oamenii l-au descoperit prea târziu.

Mi se pare că între ceea ce se întâmplă acum cu presa românească și ce s-a întâmplat cu picturile lui Van Gogh există asemănări. Mediafax a trasat un portret amplu, cinstit, corect, al societății românești, timp de 20 de ani, și le urez să continue la nesfârșit. Pe de altă parte, vremurile pe care le trăiește presa nu sunt tocmai cele mai faste; locul știrii cinstite de presă l-au luat bârfa măruntă, intriga absurdă, conflictul imbecil, relatarea urechistă. Inși infatuați își imaginează că răcnetele și abordarea ipocrită pot ține loc de informație și analiză.

Nu țin.

Și nu vor ține; sunt convins că mai devreme sau mai târziu oamenii își vor aminti ce înseamnă profesionalism și temeinicie, iar colegii mei de la Mediafax vor fi acolo.