Cele 23 de cuvinte care au salvat Europa de la cel mai mare dezastru financiar. O comparație cu sutele de mii de cuvinte pe care Băsescu, Ponta și miniștrii le aruncă pe piață în fiecare zi ș

Confruntat cu neîncrederea investitorilor în viitorul zonei euro și al monedei unice europene din cauza luptei interne de uzură între liderii politici europeni pe tema cine trebuie să dea bani ca să salveze țările cu probleme, Mario Draghi, de mai puțin de un an președintele Băncii Central Europene a luat pe cont propriu ceea ce până în acest moment se cheamă cel mai mare plan de salvare a euro. De fapt a întregii idei creionate acum 70 de ani: Uniunea Europeană este întâi de toate un plan de pace.Pe 26 iulie, la Londra, Mario Draghi, un italian familiarizat mai degrabă cu inflația și devalorizarea continuă a monedei naționale pentru a obține competitivitate decât cu austeritatea germană și obținerea de competitivitate din munca riguroasă și strategică, a rostit două propoziții care vor rămâne scrise în istoria financiară a Europei. “Within our mandate, the ECB is ready to do whatever it takes to preserve the euro. And believe me, it will be enough”. Puterea celor 23 de cuvinte și credibilitatea lui, de șef al Băncii Central Europene au schimbat cursul întregii zone euro, care se îndrepta mai degrabă spre destrămare decât spre menținere în forma actuală. Cele două propoziții nu au fost aruncate, așa ca să se afle în treabă, ca să mai spună ceva, ci a fost cel mai puternic mesaj adresat de Banca Centrală Europeană tuturor piețelor financiare: vom pune la bătaie toate resursele necesare pentru a menține euro. Credeți-ne. De a doua zi a intrat în vigoare tot planul BCE de a susține și a acoperi cu lichiditate toate băncile și indirect toate țările care aveau nevoie de bani ca să nu fie îngenuncheate de marii investitori care pariau pe o destrămare și o ieșire a Greciei, Italiei, Spaniei, Portugaliei din zona euro.

Din momentul acelei declarații istorice care acum își culege efectele, toți liderii europeni s-au aliniat în spatele lui Draghi. Chiar și liderii politici și economici ai Germaniei, care la început au mârâit puțin, așa pentru publicul lor național, s-au “predat” italianului, crescut mai degrabă în pragmatismul și deciziile rapide de pe Wall Street, decât în “dolce-le far niente” social european. De menținerea euro depinde toată creșterea economică a Europei, depind sute de milioane de slujbe, depind zeci de milioane de antreprenori și companii mici. Cu toate că este prima care plătește factura pentru țările slabe ale Europei, Germania ar pierde cel mai mult dacă ar crăpa euro, pentru că în acel moment toate țările slabe își vor lua monedele înapoi și le vor devaloriza, vor pierde între 30 și 50% din puterea de cumpărare, ceea ce va lovi din plin exporturile germane.

După șapte luni de la declarația lui Draghi, rezultatul este că a scăzut considerabil presiunea pe Italia, Spania, țările care urmau să fie atacate, pe Grecia, Irlanda, Portugalia și nu în ultimul rând pe toate țările din Europa. Inclusiv pe România. Dobânzile la care se împrumutau statele au scăzut la jumătate, dacă nu chiar mai mult, lichiditatea pe toate piețele s-a îmbunătățit, companiilor nu li s-a mai trântit ușa în nas când voiau să se împrumute, iar băncile europene au scăpat, cel puțin pentru o perioadă, de stigmatul că în orice moment vor intra pe listele negre al investitorilor. Banii nu au mai fugit din sistem și au început să-și găsească din nou clasamente în obligațiuni de stat, acțiuni sau titluri corporative. Cel mai bun rezultat după șapte lui este că băncile care au luat fonduri de urgență de la BCE, de sute de miliarde de euro, vor să le ramburseze, fiind încrezătoare că se pot descurca singure pe piață.

Investitorii au început să iasă și de pe francul elvețian, eternul refugiu în perioade de criză, ceea ce a dus la deprecierea semnificativă a lui. În caz că nu ați remarcat, la București, de la 4 lei pentru un franc elvețian s-a ajuns acum la 3,5 lei, ceea ce înseamnă un minus de 15% la plata lunară pentru creditul luat în franci elvețieni. A scăzut și euro față de leu cu aproape 6%, nu că economia românească s-ar fi îmbunătățit semnificativ în ultimele șapte luni, ci pentru că investitorilor din întreaga lume le-a revenit puțin încrederea și au pus din nou lichiditățile ascunse în criză în mișcare.

Nimeni nu se hazardează să spună cu certitudine că zona euro și moneda unică europeană au scăpat, dar ce este evident este că încrederea investitorilor, bancherilor, managerilor și antreprenorilor în viitor este mult mai ridicată decât acum un an.

S-au scris topuri întregi de știri, comentarii și analize pe marginea celor 23 de cuvinte spuse de Draghi. Dar nimeni nu a contestat faptul că el va avea forța și influența să folosească toate armele BCE-ului pentru a susține zona euro. Nimeni nu l-a luat la mișto și nici nu a pus la îndoială credibilitatea și forța funcției. Ceea ce a spus a și făcut.

Unde vreau să ajung, prin acest exemplu. Săptămâna trecută, președintele Băsescu, între alegerea procurorului general și a șefului DNA plus posibilitatea de a-și da demisia “dacă…”, a găsit o fereastră de câteva minute să facă mișto de propriul premier pe tema negocierilor cu FMI. Ponta este premierul nostru, ca și al lui , pentru care a semnat și i-a acordat încrederea sa. Președintele a făcut mișto de Ponta afirmând că așteaptă să vadă cum obține guvernul reducerile de taxe promise în campania electorală, de la FMI. Nu știu dacă președintele, având în spate un management economic dezastruos din 2009 încoace are credibilitatea de a face mișto de propriul premier. Dacă în perioada lui și a mandatului lui Emil Boc, premierul partidului lui, s-ar fi restructurat din temelii sistemul de fiscalitate, s-ar fi restructurat întreprinderile de stat, care au dus acum la amânarea încheierii cu succes a acordului, dacă s-ar fi reformat sistemul de sănătate și educație, dacă s-ar fi privatizat acum trei ani ceea ce se discută din nou acum, dacă s-ar fi reformat administrația atât din punctul de vedere al personalului, cât și al sistemelor informatice, dacă ar fi stat la coadă investitorii să intre în România, dacă guvernul ar fi atras nu două miliarde de euro din 20 de miliarde de euro alocate, ci zece miliarde de euro, poate nu s-ar fi tăiat salariile atât la stat, cât și în mediul privat, poate nu s-ar fi redus consumul și investițiile, poate am fi avut o creștere economică de peste 5% pe an, nu ” zero sau unu și ceva la sută” cât se chinuie guvernul să obțină în prezent.

De partea cealaltă, dacă Ponta ar avea idee cum să conducă economia prin câteva proiecte mari, și nu prin eterne promisiuni de pe vremea când era în opoziție, dacă nu ar fi un comentator la toate ideile și declarațiile vânturate pe piață, dacă ar ști unde să pună clasa pregătitoare, la grădiniță sau la școală, dacă ar arăta că știe, alături de ministrul lui, cum să reformeze sistemul de sănătate și să nu facă sondaje ca să afle, poate lumea, investitorii, antreprenorii, ar avea încredere că ceea ce spune se va și face. Ironia economică este bună, vezi replica adresată ministrului economiei pe tema gazelor de șist, când ai o creștere economică în care lumea crede, iar investițiile merg din plin. Destul s-a făcut mișto de premierul Boc, iar rezultatul a fost că nimeni nu mai credea ce spunea.

Pentru că tot acest mișto, atât politic cât și economic, se răsfrânge în activitatea zilnică a companiilor și a afacerilor lor cu repercusiuni asupra locurilor de muncă și a salariilor, în modul cum este percepută România și Guvernul în afară, ceea ce înseamnă un plus sau un minus la costul de finanțare. Cele șapte luni ale Guvernului Ponta 1 plus bugetul Guvernului Ponta 2 arată că se cârpește în continuare economia, iar dezvoltarea se lasă așteptată. Până acum s-au majorat salariile bugetarilor și pensiile, prin creșterea fiscalității, pe ici pe colo pe unde introducerea de noi taxe și impozite poate fi “vândută mai ușor publicului”.

Până la urmă aceste taxe tot se vor regăsi în facturile populației și companiilor. Premierul Ponta și guvernul lui beneficiază de un început de an financiar extraordinar, pentru că a putut să se împrumute mai ușor și mai ieftin. Asta datorită lui Draghi, și nu lui Florin Georgescu.

Șeful BCE a rostit două propoziții ce aveau 23 de cuvinte. Noi în fiecare zi vedem și ascultăm atât din partea președintelui Băsescu, a premierului Ponta și a miniștrilor lui mii de cuvinte în care lumea se întreabă dacă să creadă sau nu. Dar aceste mii de cuvinte sunt plătite de noi toți, la fel ca și factura miștoului dintre politicieni.

Cititi mai multe opinii ale jurnalistilor ZF pe www.zf.ro/opinii