Cel mai puternic CEO din farma: Robert Popescu

“Am fost nu neapărat un student eminent, ci unul foarte bun în zonele care l-au interesat și mai puțin atent la notele de la materiile neimportante.” Robert Popescu absolvea secția de calculatoare a Facultății de Informatică din cadrul Universității Politehnica din București în 1989. A lucrat două luni și jumătate în vechiul regim – “o experiență pe care n-o s-o uit ușor pentru că numai în armată mai dormeam cu capul pe birou patru ore pe zi” – iar apoi a început să se apropie de domeniul în care a a studiat: IT-ul. A primit o ofertă de a face ordine în sistemul informatic al unei companii nou-înființate și pentru că știa engleza și avea simțul comerțului a avansat într-un an în funcția de director general adjunct. Avea 26 de ani când grupul israelian Eisenberg, cu care compania sa trebuia să fuzioneze, i-a oferit poziția de șef al reprezentanței din România. Câștiga de patru ori mai mult decât ca specialist IT în Institutul de Cercetări al Ministerului Industriei Alimentare.

A încercat apoi să preia contractul de privatizare al TVR2 printr-o licitație menită să îmbunătățească infrastructura de transimisie a postului – “o misiune care a eșuat din cauza situației politice”. Al doilea proiect de care se leagă numele său este cel de construire a primei electrocentrale private din România. În 1994 au început discuțiile pentru o centrală în cogenerare pe locul unde se află astăzi CET Grozăvești. Un an mai târziu s-a semnat contractul de 100 de milioane de dolari, proiectul era cât pe ce să prindă contur, dar ulterior a fost blocat pentru că nu s-a reușit garantarea de către stat a unei părți din suma respectivă. “A fost ca un copil al meu din punct de vedere al efortului depus și dacă e să mă întrebați care e cea mai mare nerealizare din cariera mea ar fi tocmai asta”, spune Popescu, cu trimitere la ceea ce ar fi putut deveni un “stindard al modului de privatizare românesc”. Între 1992 și 1999 a lucrat în Eisenberg în activități comerciale. A vândut de la adidași, mingi și echipamente sportive până la celebrele televizoare NEI, dar a obținut și contracte de reprezentanță ale unor firme de echipamente de aer condiționat și de producție de sticle PET.

Dezamăgit de mediul politic și de faptul că n-a reușit să implementeze proiectul de la Grozăvești, a decis în 1999 să plece din România cu destinația Canada. “Din punctul de vedere al carierei e o decizie ilogică. Dar sunt momente în viață când trebuie să dai reset și să vezi cum arată viața și din alte perspective. Să continui ce făcusem până atunci în România ar fi fost un dead-end.” Așa vorbește Popescu despre perioada de reîmprospătare din cariera sa într-un sistem nou cu alte reguli, principii și idei de business. El povestește că, deși nu l-a primit cu brațele deschise, Canada era la începutul anilor 2000 un mediu propice pentru informaticieni: “Dacă spuneai două vorbe despre calculatoare în metrou, când ajungeai în stație venea un recruiter să te întrebe dacă nu vrei un job”. Boomul dot.com i-a oferit slujbe part-time în consultanța de business sau de IT, iar experiența combinată din cele două domenii îi e de folos și astăzi. Familia l-a făcut să revină însă în țară, inițial temporar, iar din 2003 s-a stabilit definitiv în țară. De fapt, încă din 2001 începuse colaborarea cu cei de la distribuitorul de medicamente Relad, iar din 2004 a devenit șeful grupului timp de trei ani și jumătate.