Cel mai perfid exemplu de SPIONAJ din istorie (SPECIAL)
Kitty Schmidt nu este în niciun caz primul nume care ne vine în minte atunci când ne gândim la ticăloșiile regimului nazist. Nu se numără nici măcar printre primele zece nume la care s-ar gândi cineva.
Kitty figurează ca reprezentantă a mii de oameni care, de firea lor, nu au fost oameni răi, dar care, din cauza unor circumstanțe pe care nu le-au putut controla, au comis fapte reprobabile.
Kitty Schmidt era proprietara pensiunii Schmidt, de pe strada Giesebrechtstrasse din Berlin. Aparent, era o pensiune perfect respectabilă, dar în realitate era un bordel mai puțin obișnuit. În anul 1930, clienții lui Kitty se schimbaseră treptat. Industriașii și bancherii evrei dispăruseră, fiind înlocuiți de membri ai Schutzstaffel (SS). Femeia a început să fie șicanată de poliție și a expediat bani în băncile britanice, în principal prin intermediul refugiaților evrei pe care-i ajutase să fugă din Berlin. În iunie 1938, Kitty a decis să pornească pe urma banilor, dar a fost arestată la graniță olandeză și adusă la Berlin pentru anchetare.
După câteva săptămâni de intimidare, Kitty Schmidt a fost interogată de Walter Schellenberg, șeful serviciului de securitate și informații nazist, Sichereitdienst (SD). A fost acuzată i-a ajutat pe evrei să fugă din țară, că a efectuat operațiuni ilegale cu valutăși că a încercat să părăsească țara fără permisiune. Schellenberg i-a de înțeles că o putea aștepta pedeapsa capitală și i-a cerut să-i facă o favoare. Evident, femeia ar fi fost de acord cu orice.
Propunerea lui Schellenberg a fost de a transforma pensiunea Schmidt într-un bordel al SD-ului. Prostituatele urmau să fie agente de informații și toate camerele aveau să fie dotate cu microfoane, ale căror fire duceau în subsol, unde conversațiile puteau fi înregistrate pe benzi sau discuri.
Ar fi fost un sediu pentru culegerea de informații și în același timp pentru testarea loialității membrilor SD. Planul general îi aparținea lui Heydrich, șeful Oficiului Suprem al Securității Reichului, care subordona serviciile gestapoului, Serviciul de Securitate și Poliția Judiciară; Schellenberg i-a adăugat propriile sale idei și a transformat bordelul într-o agentură a SD-ului.

Berlinul a fost trecut prin sită pentru a se găsi fete atrăgătoare, demne de încredere și îndeajuns de stabile emoțional ca să facă față cerințelor neobișnuite ale acestui gen de spionaj. Până la urmă, au fost recrutate 20 de fete. Beciul clădirii a fost reconstruit, zidit și dotat cu echipamente de înregistrare. Bordelul s-a redeschis, aparent exact ca înainte, dar redecorat. Vechii clienți au fost primiți cu brațele deschise și au fost întreținuți de “personalul” anterior al lui Kitty. Însă când sose un client care anunța că era “din Rothenburg” (o parolă pe care clientul o primise și despre care credea că-i va atrage un tratament special, dar în realitate anunșa că fusese trimis de autorități pentru o verificare de securitate), Kitty îi aducea un catalog diferit din care să-și aleagă o fată. După aceea dădea un telefon și fata sosea în zece minute – era o agentă SD.

Noul aranjament a demonstrat imediat indiscreția unor ofițeri. Unul, evident loial, a dezvăluit că Fuhrerul plănuia să invadeze Suedia; a fost trimis înaintea Curții Marțiale. Altă dată, Kitty i-a avut ca oaspeți pe ministrul de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, și un grup mic care-l includea pe ministrul de externe al Spaniei. Heydrich însuși era un bărbat cu apetit sexual considerabil și ocazional venea în “inspecție”; evident, îi ordona lui Schellenberg să decupleze toate echipamentele de înregistrare.
Legăturile trebuiau verificate periodic și, din întâmplare, pe când soldații controlau firele pe care le scoseseră din subsol pe trotuar, agentul birtanic Wilson a trecut pe strada respectivă. El știa că la etaj se afla Salonul Kitty și a înțeles imediat ce se petrecea. A anunțat Londra și a primit misiunea de a intra acolo în calitate de client. Sub numele fictiv de Kolchev, Wilson a intrat în Salonul Kitty și a izbutit să schimbe legăturile, astfel că unele dintre microfoane erau ascultate la rândul lor; timp de câteva luni ale anului 1940, Londra a aflat detalii picante din interior serviciului de securitate și informații nazist.
O bombă rătăcită a lovit Salonul Kitty în iulie 1942, avariindu-i etajele. Informațiile provenite din bordel erau însă considerate atât de importante încât echipe de muncitori au lucrat continuu pentru a putea fi redeschis două zile mai târziu. La începutul anului 1943, Schellenberg a decis că era timnpul să înceteze supravegherea și săi redea stabilimentul lui Kitty. Majoritatea fetelor “Rothenburg” se obișnuiseră cu locul și au acceptat să-și continue activitatea. În mai puțin de doi ani, rușii au ajuns acolo și discurile incriminatorii, depozitate cu grijă la cartierul general al Gestapoului, au dispărut la fel ca multe alte lucruri de interes și valoare din Berlin.
Kitty Schmidt a murit în anul 1954, fără să fi dezvăluit vreodată secretul casei de pe Giesebrechtstrasse, nr.11. Mulți ani după aceea, cercetătorul Peter Norden a încercat să găsească benzile pierdute. În 1963, el a obținut accesul la o cameră la o cameră-seif secretă din Berlinul de Est comunist, iar acolo se aflau discurile dispărute – nu mia puțin de 25.000.
Informațiile au fost preluate din cartea “Cei mai ticăloși oamenii din lume. Esența răului”, de Rodney Castleden, tradusă de Mihai-Dan Pavelescu și disponibilă în România la editura Meteor Press.