Cei care vin acum la interviu întreabă imediat după salariu ce cursuri vor primi din partea companiei (gratis), în plus, spun că vor timp liber, nu vor să muncească peste program și nu vor să „moară” pentru companie

Pentru cei care conduc companiile astăzi și care au început să muncească în anii ’90 sau începutul anilor 2000, interacțiunea cu noua generație este extrem de complicată pentru că parametrii/condițiile din piață sunt total diferite. În anii ’90 și 2000 locurile de muncă bune, corporatiste, la birou, cu salarii și pachete salariale – asigurare medicală – nu erau atât de multe pentru că multinaționalele abia intrau pe piața românească.

Companiile românești, de stat și antreprenoriale, aveau angajați la ușă, așa că își puteau impune condițiile, care de cele mai multe ori nu erau extrem de generoase din perspectiva angajatului. Acesta trebuia să fie mulțumit dacă își lua salariul la timp. Dar condițiile din piață s-au schimbat enorm, iar interacțiunea cu noua generație este total diferită. Acum angajații pun condiții, iar dacă ești căutat de un headhunter sau de o companie concurentă poți să ai propria ta listă de solicitări.

Din start se pornește de la prezumția că salariul trebuie să fie mai mare cu 10-20%, dacă nu chiar mai mult, dacă te caută cineva. Apoi urmează întrebările, iar în ultimul timp se pune problema legată de ce cursuri oferă compania, bineînțeles, gratis. Și nu este vorba numai de cursurile din IT, ci cursuri de contabilitate, financiare, marketing, dezvoltare personală, leadership, resurse umane, de vânzări etc. Fiecare vrea să se pregătească pe banii companiei care vrea să-l angajeze astfel încât, la următoarea interacțiune cu un alt angajator, să poată să treacă în CV cursurile de pregătire făcute.

Dincolo de acest lucru, angajații specifică clar că nu vor să stea peste program, indiferent de situația apărută, vor să aibă timp liber în adevăratul sens al cuvântului, să nu fie bătuți la cap cu teme presante ale companiei și, în final, „nu vor să moară  la muncă” pentru companie. În anii ’90 și 2000, românii care reușeau să intre în management, eșalonul doi și unu, își dădeau viața pentru poziția respectivă, pentru companie, pentru realizarea țintelor din buget, pentru bonus.

Acum nu mai este la fel. Bineînțeles că toată lumea vrea să aibă un bonus, dar dacă pentru asta trebuie să iei din timpul tău, dacă trebuie să-ți petreci ore întregi pentru companie, lumea, noua generație nu prea mai este dispusă la acest lucru. Numele companiei unde lucrezi contează, dar la un moment dat, când o altă companie încearcă să te recruteze, fidelitatea dispare. Prima generație de români corporatiști care au prins poziții de management jurau credință angajatorului care i-a făcut mari, care i-a făcut manageri, care i-a trimis la cursuri, dar noua generație este neutră din acest punct de vedere. Brandul contează, dar dacă primești o ofertă de la un brand similar, multe lucruri se uită.

Din start se pornește de la ideea că firma trebuie să-ți ofere cursuri gratuite dacă vrei să știi mai multe, dar după aceea, când pleci în altă parte, investiția făcută se uită instantaneu. Dacă prima generație de români din multinaționale își dorea să ajungă manageri, să conducă, să prindă poziții de top, cu salarii bune, să fie ca expații și chiar „mai răi”, noile generații nu prea vor să conducă, nu prea vor să fie responsabili de ceea ce fac oamenii din subordine, nu prea vor să moară cu bugetul de gât, să mute munții etc. Programul de opt ore începe să devină ceva tabu, iar tot ce apare peste nu este luat în considerare, indiferent de „preț”.

Piața a devenit mai așezată, lumea își dă seama că depășirile de buget nu mai pot fi realizate atât de ușor, iar în aceste condiții nu merită să-ți dai viața pentru companie. Pentru că multinaționalele s-au așezat bine în piață, o bună parte din business se face de la sine, el trebuie doar urmărit. România aduce în continuare rate de rentabilitate mai ridicate decât în țările-mamă, dar volumul și businessul nu pot să aibă creșteri spectaculoase, cum a fost acum două decenii.

Salariile puse pe masă sunt destul de bune pentru România, peste 1.500, peste 2.000 de euro pe lună plus pachetul de beneficii aferent, așa că, dintr-o perspectivă imediată a acoperirii unor nevoi, aceste lucruri sunt deja realizate. Un city break este ceva curent, nu costă o avere (în anii ’90 un bilet de avion către o țară occidentală era 300-500 de dolari, în timp ce acum, dacă ești pe fază, poți să prinzi oferte și la 20 de euro către o capitală europeană). Este mai important ca weekendul să fie al tău, decât al companiei. La toată această situație contribuie și faptul că nu mai găsești oameni care să stea la coadă la ușă să se angajeze și că firmele trebuie să depună un efort mare ca să găsească oameni, iar angajații știu acest lucru și își joacă cărțile cât pot de bine.

(cristian.hostiuc@zf.ro)