Cea din urmă utopie de pe Pământ

Locul de care vă povestesc se află în India de Sud, la 150 de kilometri de Chennai. Auroville a fost fondat în 1968 și este recunoscut de UNESCO ca un oraș internațional – lucru firesc, din moment ce peste 100 de naționalități sunt reprezentate aici. Acești oameni trăiesc la un loc aparent fără probleme, pentru că aici nu există un sistem politic, nu sunt recunoscute religiile și, poate cel mai imporntant, nu se folosesc bani. Toată viața din Auroville se desfășoară pe bază de troc.

|n acest oraș epic, clădirile sunt experimente arhitecturale și se schimbă în mod constant. Motivul, dincolo de imagine, este că structurile devin din ce în ce mai prietenoase cu mediul. Constructorii caută să optimizeze consumul de energie regenerabilă pentru a-și atinge obiectivul declarat: reutilizare și reciclare.

Cine a pus bazele acestui experiment aproape utopic?

”Ar trebui să existe un loc pe Pământ pe care nicio națiune să nu îl poată revendica; un loc în care toate ființele umane care aspiră la bine să poată trăi ca și cetățeni liberi ai lumii, respectând o singură autoritate, și anume aceea a adevărului suprem. Un loc al păcii și al armoniei, unde toate instinctele de luptă ale omului să fie folosite pentru a depăși suferințele, slăbiciunile și ignoranța, pentru a triumfa în fața limitărilor și a dizabilităților.“ Rândurile de mai sus îi aparțin Mirrei Alfassa, cunoscută celor din Auroville ca ”Mama“.

Ea a avut ideea unei astfel de societăți ca urmare a relației cu filosoful indian Sri Aurobindo. ”Secolul al XIX-lea în India a fost unul imitativ, artificial“, scria Aurobindo în 1909. ”Dacă europenizarea noastră ar fi reușit, ne-am fi pierdut capacitatea spirituală, forța intelectuală, elasticitatea specifică și puterea de a ne reinventa.“

Mirra Alfassa a preluat ideile filosofului și le-a transformat într-un proiect internațional de ”realizare a unității umane și stabilire a unei societăți ideale“. Pe 28 februarie 1968, peste 5.000 de oameni din 124 de țări au ajuns la locul stabilit: la acea vreme, Auroville însemna doar o zonă deșertică și un vis.

Alfassa a ales membrii societății privindu-i în ochi: mulți își amintesc de moment ca o experiență adânc spirituală și chiar suprarealistă. Cei ”aleși“ primeau și prima sarcină: aceea de a planta un copac. |n câțiva ani, zona deșertică se transformase într-o pădure.

Astfel, Auroville a fost construit de la zero de generația flower-power a anilor ’60; a fost o un soi de revoluție psihologică a hipioților, după cum scria W.M. Sullivan în cartea sa ”Nașterea Auroville-ului“. Pe lângă lipsa banilor, a guvernului sau a religiei, aici nu există șosele și oamenii nu au acces la ziare sau la știri legate de război, sărăcie sau genocid. Construit pentru 50.000 de oameni, Auroville mai are astăzi doar 2.500 de rezidenți autoexilați din peste 100 de țări. Iar numărul turiștilor este dublu – în orice moment, în Auroville se află în jur de 5.000 de vizitatori.

Comunitatea definește modul de trai ca fiind unul sustenabil din punct de vedere ecologic. Astfel, pentru mâncare se folosesc 15 ferme ce acoperă mai bine de 160 de hectare. Aici sunt cultivate fruncte și legume suficiente pentru hrana zilnică a celor din Auroville, în vreme ce animalele asigură lactate.

Dar comunitatea nu este doar raiul hipioților, ci și o imagine reprezentativă a Indiei: potrivit unei decizii a Curții Supreme indiene din 1982, Auroville ”se află în conformitate cu cele mai înalte idealuri și aspirații ale națiunii“. Ca urmare, guvernul indian donează în jur de 200.000 de dolari anual comunității, în vreme ce UNESCO protejează proiectul încă de la nașterea sa, în 1968.

Pentru un oraș aproape utopic, Auroville are însă destul de multe probleme: au fost raportate numeroase cazuri de viol, sinucideri și chiar crime.

Paradis sau înșelătorie?

Elaine este o tânără din Auroville care a acceptat să răspundă mai multor întrebări adresate de cei de la Slate.com. Ea a venit în urmă cu mai bine de 10 ani, ca turistă, și a decis apoi să devină rezidentă. ”Atunci când începi să verifici dincolo de suprafață, imaginea devine mult mai urâtă decât cea percepută din exterior“, a povestit ea. ”Începi să vezi problemele, iar acestea sunt deja stratificate în comunitate. Realitatea e cu totul alta atunci când devii parte din ea.“

Ea a vorbit de crime, violuri și alte acte de violență; cea mai mare problemă pare însă a fi cea legată de bani. ”Cine controlează banii într-o societate fără bani?“, se întreabă tânăra aproape retoric. În urmă cu șapte ani, ea a trebuit să facă o donație de 48.000 de dolari în contul casei pe care a primit-o; ulterior, a găsit imagini ale aceleiași case cu mențiunea că ar fi fost vândută pentru 20.000 de dolari. ”Nu știu ce s-a întâmplat cu banii. Nu știu cine controlează fondul“, a mai spus ea.

Fondul de care vorbește Elaine este Fondul Unității, ”principalul canal pentru toate veniturile ce intră în Auroville“ – după cum menționează site-ul oficial al comunității.

Iar acest fond este unul care gestionează extrem de mulți bani: pe lângă donațiile ”oferite“ de cei care au nevoie de o casă, guvernul donează sume importante an de an; mai există donatori privați și sumele date de cei care vizitează Auroville.

Ce se întâmplă cu acești bani pare a fi, așadar, o întrebare centrală. Și una la care, pare-se, nu are cine să răspundă. |n lipsa unui guvern central, autoritatea este reprezentată de diverse comitete, formate uneori spontan, care gestionează orașul: comitetul pentru case, comitetul pentru muncă, cel pentru siguranța în muncă a femeilor, cel de gestionare a bunurilor și așa mai departe; sub comitete există o serie de consilii, grupuri private și voluntari. Guvernul Indiei are de asemenea un reprezentant în Auroville, numit ”secretar permanent“. Reporterii de la Slate.com nu au reușit însă să intre în contact cu niciun reprezentant: răspunsul cel mai des întâlnit era: ”Ne cerem scuze, dar sunt prea ocupați pentru a putea aranja o întâlnire“.

|nsă aurovilienii nu sunt interesați de cine le gestionează banii; până la urmă, ideea de bază a fost aceea a unei societăți fără valută. Cei mai mulți locuitori sunt artiști, fermieri eco, aventurieri și visători.

Auroville va împlini, la anul, 50 de ani; ce ține această comunitate în viață?

”Crezul“, explică Clare Fanning, una dintre femeile care au pus umărul la construcția orașului. ”Crezul e tot ceea ce contează.“

Crezul, sau visul original, stă inscripționat pe o placă în formă de lotus, la câțiva pași de clădirea ce marchează centrul spiritual al orașului. ”Auroville nu aparține unei singure persoane. Auroville aparține umanității. Dar pentru a trăi în Auroville, omul trebuie să fie servitor al Conștiinței Divine.“