Ce se află pe spațiul unei fabrici pe care Ceaușescu a închis-o pentru că îl deranja mirosul

Pe cele cinci hectare pe care se află în prezent complexul hotelier Caro se aflau anterior o fabrică de alcool a cărei activitate de producție a încetat în momentul când acesta a devenit monopol de stat. În 1987, fabrica a fost desființată, zvonurile spunând că mirosul degajat îl deranja pe Nicolae Ceaușescu, care stătea aproape, în zona Primăverii. Toate echipamentele au fost mutate în fabrica Bragadiru, de pe Calea Rahovei, „într-un mod barbar, smulse cu macaraua“. (după 1990, fabrica Bragadiru a intrat în paragină. Privatizată în 1998, a continuat să se degradeze, în ciuda dorinței exprimate de moștenitorii industriașului de a fi preluată și restaurată.)

În anul 1989, într-un pod al unei clădiri de pe proprietate, a funcționat pentru scurt timp o fabrică de glucoză. Ulterior, proprietatea a găzduit o fabrică de confecții, unde lucrau circa 20 de persoane cărora li se cumpăraseră mașini de cusut la mâna a doua și trecuseră de la întreprinderea de stat Apaca la întreprinderea privată. A urmat apoi funcționarea unui mic restaurant, numit „Zahana“, unde veneau să mănânce la un moment dat cei care lucrau pe platforma Pipera, dar și un magazin alimentar. 

Pe suprafața de 5 hectare a fostei fabrici de glucoză funcționează hotelurile cu grade diferite de clasificare ale Caro Club – Caro Horoscop (2 stele), Caro Parc Hotel (3 stele) și Caro Golf (4 stele), 14 săli de conferințe, două restaurante, un winebar, o terasă exterioară și alte activități conexe, cum ar fi un centru fitness dotat cu o piscină, administrate de operatorul de cluburi de fitness Club Moving, o clădire de birouri, cât și un cămin studențesc; toate sunt reunite sub umbrela firmei Editura Adevărul, condusă acum de Octavian Lazăr, fiul lui Ion Lazăr, cel care a demarat întregul proiect în anii ’90.

Istoria comună a familiei Lazăr și a fostei fabrici de alcool și apoi glucoză începe în 1991, când proprietatea a fost cumpărată prin intermediul întreprinderii de stat Editura Adevărul, condusă de Ion Lazăr, pe atunci director general al acesteia și lider sindical. Ziarul Scânteia, devenit ulterior Adevărul, avea un tiraj la care publicațiile din prezent nici nu visează, potrivit lui Lazăr, de un milion de unități pentru Adevărul și de 800.000 pentru România Liberă, generând profituri consistente, ceea ce i-a permis directorului să cumpere, cu acordul celorlalți membri, atât această proprietate, cât și alte proprietăți.

Octavian Lazăr povestește cum activitatea de atunci a tatălui său legată de această proprietate era strict de administrare a unor clădiri transformate în depozite, activitatea fabricii fiind demult oprită. „Arabii erau cei care făceau comerț pe atunci și aveau depozite de țigări, de nes, portocale, erau singurii bani care se puteau produce la vremea respectivă.“ Achiziția terenului a fost făcută integral, dar ulterior clădirea s-a privatizat prin sistemul MEBO, astfel că activitatea efectivă a început în 1994, odată cu privatizarea. Tatăl său și-a propus să construiască acolo un restaurant, deși puțini l-au încurajat: „«Cine să vină pe platforma Pipera la restaurant? Arunci banii pe fereastră!», spuneau prietenii noștri. Pe atunci nimeni nu paria pe zona de nord, pe așa- numita platformă Pipera; în vechea fabrică de glucoză nu mai exista producție din 1987 și, deși ne place partea de cărămidă și de clădiri vechi, la vremea aceea era inutilizabilă în proporție de 99%“, spune Octavian Lazăr.

El își amintește că pe proprietatea fostei fabrici de glucoză nu mai funcționa nimic în afară de un laborator cu cobai albi de care, copil fiind, era încântat. Își amintește și cum tatăl său prezenta cunoștințelor planurile sale legate de proprietate într-o perioadă în care el lucra ca paznic acolo și pe teren funcționa încă aburul tehnologic. „În momentul în care mă plimbam prin curte și trebuia să păzesc magaziile, eram speriat că cineva îmi va da în cap, era o atmosferă ca în Pistruiatul în toate clădirile de aici.“ Totuși, tatăl său își imagina pe acest spațiu o sală de bal, un hotel, planuri ce păreau neverosimile pe atunci.

S-a dovedit că pariurile lui Ion Lazăr au fost corecte, iar restaurantul s-a transformat în primul club al Bursei Române de Mărfuri și, potrivit lui Octavian Lazăr, era „foarte apreciat la vremea respectivă“. Ideea de a construi un hotel i-a venit lui Ion Lazăr în momentul în care partenerii săi francezi l-au invitat să viziteze alte clădiri vechi pe care le puseseră în funcțiune și le eficientizaseră, moment când el a spus: „Dacă francezii pot, noi nu putem?“. Au construit mai întâi 12 camere cu o mică recepție și un loc unde se lua micul dejun de tip bufet suedez, o noutate în acele vremuri. „Nu ne permiteam să scriem pe pliante că avem apă caldă permanent, dar era un lucru important, la fel ca și faptul că vindeam espresso, care nu prea exista la vremea respectivă în România și italienii veneau aici bucurându-se că în sfârșit că pot să bea o cafea ca la ei acasă“, spune Octavian Lazăr.

După construirea celor 12 camere, au urmat încă 24, în 1999 – „am ajuns să fiu printre puținii care își mai aduc aminte cum arăta locul“. 1999 a fost un an de cotitură, în care partenerii francezi au construit clădirea de birouri din fața proprietății, prin păstrarea zidurilor exterioare intacte. Odată cu darea în folosință a acestei clădiri, s-a deschis intrarea din Barbu Văcărescu și o a doua recepție, iar în 2001 au construit încă 35 de camere, alte 20 în 2003, an în care s-au mutat în cea de-a treia recepție, iar în 2007 au construit două săli de conferințe: ballroomul la care visa tatăl său încă din anii 1990, cu o capacitate de 600 de locuri, și una de 200 de locuri. În 2008 au adăugat alte 50 de camere hotelului. „A fost un moment nepotrivit din cauza crizei ce a urmat; practic ne-am mărit capacitatea cu 35%, în timp ce piața a scăzut cu 50%“. Din cauza crizei, au oprit investițiile și au căutat stabilitatea.

În 2008, când ajunseseră la o capacitate de 215 camere, au transformat 28 dintre acestea în cămin studențesc, iar în 2012 au semnat un contract cu firma Club Moving, ce a deschis în 2013 Club Moving, pe o suprafață de 2.400 de metri pătrați în incinta spațiului. „Am intrat practic în următoarea etapă, în care am început să căutăm parteneri care să opereze diverse entități“, explică Octavian Lazăr. El spune că toată investiția s-a realizat prin profit reinvestit, fără infuzii de capital din afară ori credite de la bănci. Au reușit să păstreze profitabilitatea afacerii în toți acești ani de criză, deși cifra de afaceri a înregistrat o scădere, făcând un compromis în ce privește investițiile. Anul trecut au înregistrat un grad de ocupare de 70%. Spune că au reușit să dubleze profitul în 2014, iar pentru anul în curs speră să se mențină la același nivel, cu tot cu cheltuielile de reparație bugetate.