Ce mi-a povestit amicul care a fondat Twitter

Nu vorbim aici despre sfaturile unui pseudoguru care explică “10 motive pentru care sunt foarte bogat”, ci despre povestea de viață și principiile unui individ care a pornit de la imaginație și a ajuns să înființeze Twitter, o companie cu sute de milioane de utilizatori.

Crescut într-o familie nevoiașă, îndatorat la bănci și furnizori ani la rând, chiar și în perioada în care lucra la Google sau, ulterior, la Twitter, Biz Stone spune o poveste cu care cititorul se poate identifica foarte ușor. Explicația lui pentru parcursul descris ar putea fi rezumată în englezescul “Fake it until you make it”, adică a avea încredere deplină în ideile pe care nu le-ai avut încă dar știi sigur că le vei avea în viitor.

Își scria pe cartea de vizită “Biz Stone, Geniu” chiar dacă știa că nu e un geniu, a obținut un job la Google pe care l-a părăsit după doi ani revenind la un trai la limită și datorii la bănci, a participat la înființarea Odeo, un start-up legat de podcast-uri despre care și-a dat seama ulterior că nu îl interesau, iar ulterior a venit alături de alți parteneri de încredere la ideea Twitter. Totul, în virtutea principiului de a-ți urma ideile pe care nu le-ai avut încă. Și totul a început de la: “Tu, puștiul care se ocupă de cărat”, fraza cu care a fost abordat în momentul în care a desenat, clandestin, o copertă de carte și a strecurat-o în portofoliul trimis la clientul unei companii pentru care căra lăzi. Clientul a ales modelul lui, iar compania l-a angajat pe Stone full-time ca designer.

În “De veghe în lanul de secară”, Holden Caulfield spunea la un moment dat că o carte bună, din punctul lui de vedere, este acel text scris de un autor pe care, după lectură, ai vrea să îl inviți la o cafea și să stați de vorbă.

Folosind acest criteriu, cartea lui Biz Stone este o carte bună, pentru că autorul nu pare pătruns de propria importanță și, atunci când își expune principii de viață sau face recomandări de comportament, nu o face într-o manieră deliberativă. El descrie ce a avut sens pentru el și, prin asta, pune lucrurile într-o lumină în care au sens și pentru cititor.

Un moment memorabil din carte este întâlnirea cu Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook, unde acesta este descris cu umor ca un individ plat, lipsit de aptitudini sociale. În acea întâlnire, Stone mersese alături de partenerul său de afaceri cu ideea că nu vrea să vândă Twitter și că Twitter valorează 25 milioane de dolari. Ca să îl descurajeze pe Zuckerberg, cei doi au cerut suma de 500 milioane de dolari, “cel mai mare număr la care mă puteam gândi”, iar Zuckerberg, după un timp, i-a șocat acceptând să plătească suma respectivă. Tranzacția nu s-a mai efectuat în cele din urmă, dar concluzia a fost că “nu mai e de joacă”.

Fără să își dea seama, cititorul e adus pe parcursul cărții de la punctul în care Stone dormea pe jos, alături de soție, într-o casă nemobilată, la punctul în care Twitter este implicat în geopolitică, cu impact asupra revoltelor din Iran sau Republica Moldova. Iar tranziția e descrisă așa cum ar fi povestită de un amic.

Biz Stone – “Ce mi-a șoptit o vrăbiuță. Confesiunile unei minți creative”, Editura Publica, București, 2014