Ce înseamnă FMI pentru politicienii români

Discursul prezidențial a conținut o notă distinct electorală, bazată pe opoziția explicită, în premieră, a lui Traian Băsescu față de FMI: în esență, spune el, în 2009 nu puteam să ne opunem cererilor FMI, fiindcă era criză, pe când acum economia e stabilizată grație guvernelor Boc și ne putem permite alte libertăți în raport cu FMI. Fără a mai observa că descrierea pozitivă făcută de președinte situației din prezent a economiei nu cadrează deloc cu acuzațiile constante ale PMP sau PDL că economia a ajuns pe marginea prăpastiei din cauza USL, e de amintit că FMI, în calitate de creditor major al României, a recomandat constant guvernelor Boc și Ponta majorări de taxe, nu doar spre a evita ca ajustarea fiscală să se facă majoritar pe seama tăierii cheltuielilor, ci și pe baza concluziei că numai tăierile de cheltuieli nu ar putea asigura acea viitoare reducere la 1% din PIB a deficitului structural de care chiar președintele a adus vorba.

FMI cere acum actualului guvern să compenseze prin măsuri “cu impact puternic” orice exceptare de la plata accizei mărite, iar în plus cere noi măsuri de compensare la buget pentru reducerea CAS sau amânarea pentru 2015 a reducerii CAS. Băsescu are însă mult mai mari șanse decât Ponta de a fi credibil cu discursul său, nu doar din vechile rațiuni populiste, patentate de guvernul Alianței D.A. când a rupt acordul cu FMI în 2005 pe motiv că n-are nevoie de sfaturile lui, dar mai ales pentru că insistența lui Victor Ponta de a apăra majorarea accizei tot prin metoda veche a dării vinei pe FMI denotă o lipsă de răspundere față de propriile politici încă mai condamnabilă decât faptul că banii strânși din acciză vor avea mai multe destinații decât construcția de autostrăzi.