Ce înseamnă experiența primei crize pentru cea mai nouă generație de angajați. Psiholog: ei s-ar putea încadra în categoria «copiilor de sticlă», care au tot felul de frici

În urma unui studiu coordonat de Lavinia Țânculescu, lector univ. dr. în cadrul Departamentului de Psihologie a Universității Hyperion și Masterului de Comunicare Managerială și Resurse Umane (SNSPA) și senior manager în consultanță axată pe capitalul uman, care a investigat modul în care au fost percepute dificultățile în pandemie, a reieșit faptul că respondenții născuți între 1995 și 2002 (cel mai tânăr respondent având vârsta de 18 ani) au, pe majoritatea secțiunilor analizate, percepții foarte diferite asupra unei situații de criză față de cei născuți în generațiile precedente. „Din perspectiva personalității, aceștia sunt mai anxioși și mai vulnerabili decât persoanele de peste 25 de ani, dar și mai deschiși în a-și exprima propriile emoții pozitive. De asemenea, au o capacitate de reziliență – adică rezistență psihică, vigoare, capacitate de repliere – mai scăzută față de ceilalți. E ceea ce s-ar putea încadra în expresia «copii de sticlă», care au tot felul de frici”, notează Lavinia Țânculescu. Există două tipuri de anxietate investigată în rândul acestora: de perspectivă – „își fac griji legat de ce se întâmplă în viitor”, dar și inhibitorie – „anxietatea îi paralizează și în momentul acesta sunt lipsiți de direcție”. În ambele cazuri, tinerii au scoruri mai ridicate decât respondenții cu vârste mai mari de 26 de ani.

Una dintre explicații, spune Lavinia Țânculescu, ar putea fi lipsa de modele, faptul că nu au trecut prin perioade dificile, precum comunismul. „Persoanele născute până în ’89 au o mai mare capacitate de a se replia – pe vremuri se învăța la lumânare, se mergea mult pe jos, se aștepta o scrisoare zile în șir –, au experimentat carențarea de resurse, de limitare a libertății, lucruri pe care tinerii nu le-au experimentat vreodată, așa că e normal să nu le cunoască, cu excepția celor care provin din familii în care s-au pus foarte multe limite, cu educație, mai curând, de tip spartan. Generația aceasta nu are exercițiul experimentării limitărilor reale.” O altă categorie care îi diferențiază pe respondenții din această grupă de vârstă față de ceilalți este îngrijorarea cu privire la relații. „Cei de sub 25 de ani s-ar teme mai degrabă că vor avea de suferit mai degrabă în registrul relațiilor, îngrijorându-se că ar putea pierde din prietenii apropiați sau că vor pierde relațiile deja stabilite, ori că familia se va supăra că nu au respectat diverse reguli.” Lipsa de încredere în sine sau neîncrederea că pot gestiona o situație dificilă este resimțită, de asemenea, mai acut în rândul celor de sub 26 de ani, iar „viitorul fără scop, fără perspective bune” este la rândul său o temere mai proeminentă a aceleiași categorii; scorul înregistrat în rândul respondenților din celelalte marje de vârstă, deși asemănător, a fost mai mic. În cadrul studiului s-a remarcat în rândul celor 100 de respondenți din această categorie de vârstă și o mai mare incertitudine legată de serviciu, de competența la locul de muncă, teama că nu vor avea lucrurile făcute la zi, precum și temerea legată de aspectul financiar, că nu își vor permite unele lucruri, că nu își vor mai putea plăti facturile sau că problemele financiare le vor restricționa concediile și călătoriile. În legătură cu interesul Generației Z față de călătorii, publicația internațională Forbes, citând un raport realizat de cei de la Booking.com, remarca faptul că utilizatorii cu vârste cuprinse între 16 și 24 de ani consideră că independența este o prioritate maximă, 34% dintre cei interogați spunând că preferă să călătorească singuri. Una dintre marile probleme pe care Lavinia Țânculescu o remarcă în rândul tinerilor de sub 26 de ani, și cu care spune că se vor întâlni și de acum încolo, este lipsa răbdării. „Va fi nevoie ca tinerii să își antreneze mai mult răbdarea și amânarea gratificărilor, respectiv să fie capabili să își amâne rezolvarea lucrurilor neimportante și nu neapărat urgente, până când situația este un pic mai stabilă.”

O dimensiune foarte interesantă, adaugă ea, se leagă de acceptarea a ceea ce se întâmplă – „tinerii acceptă ce se întâmplă, însă doar persoanele mai în vârstă învață să trăiască și să se adapteze unei situații noi. În rândul tinerilor există un tip de pasivitate în această acceptare: deși acceptă ce se întâmplă și că nu au cum să schimbe lucrurile, pentru că nu au cele mai exersate mecanisme pentru a gestiona tipul acesta de frustrare, au această tensiune interioară, această impulsivitate de moment. Vor să acționeze, nu se resemnează, nu se liniștesc. Nu învață să trăiască cu situația stresantă. Acceptă să respecte regulile, dar nu și să își creeze mecanismele de adaptare la o situație de criză.” O altă problemă, spune ea, vine din faptul că tinerii din această categorie de vârstă se plâng foarte des și pentru orice. Iar unii dintre ei par a fi foarte îndârjiți. Explicația? „Nu au avut ocazia să trăiască vremuri cu adevărat dificile. Nu au fost restricționați mai niciodată. Faptul că au la discreție lucruri destul de sofisticate nu îi face să aprecieze ceea ce au și /sau ceea ce sunt. Și ar mai fi vorba și de faptul că nu se pot desprinde de copilărie, față de alte generații, care la 25 de ani aveau copii și, implicit, responsbilități, trebuia să gestioneze situațiile. Ei se plâng, cel mai probabil, pentru că nu au o greutate reală.”