Ce este „micro-retirementul” și de ce se gândesc la așa ceva tinerii care abia s-au angajat și care sunt la începutul carierei, când nu ar trebui să te gândești la pensionare?

Mă uit la generația mea și nu pot să nu zâmbesc: abia ne-am angajat, abia am învățat să completăm un timesheet și deja visăm la „pensionare”. Sigur, nu la cea cu pensie de le stat (cine știe dacă o vom mai primi), ci la cea care poartă acum numele de „microretirement”: o pauză prelungită, câteva luni departe de birou, luate nu după 40 de ani de muncă, ci după primii doi-trei. La prima vedere, recunosc, pare un paradox. Cum să te retragi dintr-o carieră care abia începe? Și totuși, ideea are sens.

Microretirement nu înseamnă lene sau o evadare definitivă, ci o strategie de supraviețuire într-o piață a muncii care cere totul, repede și mult. Pentru unii înseamnă să pleci cu rucsacul în Asia, pentru alții să faci un curs sau pur și simplu să nu faci nimic după doi ani în care ți-ai pierdut energia în Zoomuri și deadline-uri. Știu, părinții noștri s-au obișnuit să creadă că jobul pe viață e semnul maturității. Noi, în schimb, am crescut într-o lume în care siguranța e o iluzie. Azi ai contract, mâine ești „restructurat”. În plus, trăim cu inflație, chirii uriașe și o presiune constantă de a fi „performanți” și „rezilienți”. Așa că da, poate e normal ca la 25 de ani să spui: „Stop, am nevoie de o pauză”. Există câteva argumente pro pentru acest fenomen. Primul și cel mai evident: sănătatea mintală. Burnoutul nu e un cuvânt de dicționar, e realitatea cotidiană a multora dintre noi. Și dacă o pauză de trei luni te scapă de terapie doi ani mai târziu, atunci poate că e o investiție.

Burnoutul nu e un cuvânt de dicționar, e realitatea cotidiană a multora dintre noi. Și dacă o pauză de trei luni te scapă de terapie doi ani mai târziu, atunci poate că e o investiție

Apoi, microretire­mentul te obligă să-ți iei viața în propriile mâini. În loc să mergi pe pilot automat din facultate direct într-un job care nu știi dacă ți se potrivește, ai timp să explorezi, să înveți ceva nou, să îți dai seama ce vrei. Personal, cred că trei luni de voluntariat sau de studiu intensiv pot fi mai valoroase decât un an pierdut într-un open-space fără aer. Dar, realist vorbind, microretirementul are și el problemele lui. În primul rând, banii. Nu toată lumea își permite să stea luni întregi fără venit. Și, sincer, să îți faci un „fond de microretirement” la 23 de ani când salariul abia îți ajunge pentru chirie și facturi nu e chiar simplu. Apoi, există riscul ca angajatorii să privească aceste pauze ca pe o dovadă de neseriozitate. Da, ne place să credem că firmele apreciază „autenticitatea”, dar știm și că HR-ul ridică sprâncene la prima linie albă din CV.

Și, desigur, mai există și problema reintegrării: după ce ai gustat libertatea, e greu să revii la viața de „ședințe maraton și KPI-uri”. Eu, personal, nu cred că microretirementul e un moft. Îl văd ca pe un simptom, ca pe un efect al unui început de carieră „agitat”. Dacă tinerii simt nevoia să apese butonul de pauză atât de devreme, atunci ceva e stricat în sistem. Poate că nu noi suntem „prea sensibili”, ci cultura muncii e prea rigidă și prea obsedată de productivitate. Și mă întreb: dacă joburile ar fi mai echilibrate, dacă sănătatea mintală ar fi luată în serios, am mai simți nevoia să fugim la 25 de ani de cariere pe care nici măcar nu le-am început bine? Așa că da, microretirementul poate părea absurd, dar e o realitate. Și poate ar fi mai sănătos să ne întrebăm nu dacă ne permitem pauze la 25 de ani, ci de ce locurile noastre de muncă sunt construite astfel încât să avem nevoie de ele. Dacă munca ar fi sustenabilă, nu am vorbi despre „pensionări temporare” înainte de prima promovare.     

Oana Ioniță este Social Media Manager BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, DA Premium