Ce caută, oare, oamenii pe ecranele telefoanelor lor?

Singura știre care m-a făcut să oftez din rărunchi a fost cea legată de rezultatele elevilor la testele PISA; este vorba de un studiu care se realizează la fiecare trei ani, începând din 2000.  La ediția 2012 au participat cele 34 de țări membre ale OCDE și 31 de țări partenere, reprezentând peste 80% din economia mondială. La teste au luat parte aproximativ 510.000 de elevi de 15 – 16 ani, care au fost testați la matematică, lectură și științe, cu accent pe matematică. Rezultatele sunt cam așa: între 37 și 41% dintre elevii români au serioase probleme la matematică, citit și științe; trebuie să spun că testele au o încărcătură autentică, de viață, nu sunt simple verificări ale cunoștințelor.

Aș mai repeta: 40 de elevi din 100 au dificultăți la înțelegerea unui text scris și nu pot efectua calcule relativ simple. Asta într-o epocă a telefoanelor inteligente, a unei avalanșe informaționale, a învățăturii online, a conectivității absolute. Cam pe același palier se situează prietenii și vecinii bulgari, dar și elevii din Cipru; în rest rezultatele europenilor sunt, în mare, cam de două ori mai bune decât cele din țările codașe. Europenii văd partea plină a paharului, pentru că rezultatele noastre, cu toată nemernicia lor, s-au îmbunătățit, și Comisia Europeană subliniază asta.

Totuși, aproape jumătate din elevii testați nu știu a scrie, a socoti și a citi bine.

Nu știu ce se întâmplă în Cipru, dar îmi imaginez ce este la noi – este vorba de sărăcie, de dezinteres, de o societate lipsită de valori și ierarhii sociale valabile. Un gest este cumva emblematic pentru mine și o să explic în continuare ce și cum. Sunt un călător cu metroul și zilnic, cam când plec de la muncă, sunt „însoțit„ de elevii unui liceu din zonă, care pleacă și ei acasă. Coborâm împreună la metrou, într-o zarvă dezinvoltă, iar la urcarea în vagon tinerii se alătură corporatiștilor din Pipera, și ei în drum spre casă. Și la un moment dat o mulțime de elevi și de corporatiști încep să mângâie ecranele telefoanelor smart; nu este curgerea aceea concentrată a lecturii unei postări pe Facebook sau a unui articol online, ci un fel de azvârlitură a mâinii, care se traduce pe ecran într-un șuvoi colorat de litere și frânturi de imagine; seamănă cu o pictură de Jackson Pollock. Și mereu mă întreb: ce caută, oare, oamenii pe ecranele telefoanelor lor?

Pare a fi un soi de plictiseală, de multe ori m-am gândit că este un soi de tristețe de după, după ce au văzut toate, după ce au fost ceas de ceas, minut de minut, secundă după secundă uimiți, șocați, revoltați sau încântați. Cum să mai fie atrași de școală, de reușita prin propriile puteri? Un studiu internațional, ale cărui rezultate le-am salvat pe desktop, arăta că trei sferturi dintre elevii moderni nu sunt atrași de școală, iar 60% nu văd utilitatea învățăturii; doar 2% nu se declarau plictisiți de profesori și cursuri.

Plictiseala este o boală modernă, nu are nici măcar 200 de ani; un istoric aprecia că a apărut pe la mijlocului secolului XIX, inventată de clasa de mijloc, pe atunci în plină ascensiune. Termenul francez „ennui„ și cel italian „noia„ intră în această perioadă în uz comun, în vorbire. Înainte nimeni nu s-a plâns de plictiseală, nici scriitorii, nici cronicarii, nici măcar regii; nu există nici măcar o relatare din perioada Renașterii a cuiva care să acuze că s-a plictisit.

Mă gândesc că ne trebuie un program mondial de combatere a plictiselii, în care să arătăm oamenilor că există și altceva sub vârtejul acela de culori și litere de pe ecranul telefoanelor. Că mai există și alte adjective în afară de „superb„ și că poți emite o propoziție interesantă fără să folosești „gen„. Că poți să zâmbești fără LOL. Și puteți completa cu orice credeți…
Un tablou intitulat „Prințesa care nu a zâmbit niciodată„, al unui rus pe nume Victor Vasnețov, o bună imagine a plictiselii, inspirată de un basm.