Ce-au cu Wagner piețele financiare

A rămas atunci de pomină reacția tabloidului Bild, care a publicat o enormă imagine neagră a siluetei Angelei Merkel, cu legenda “Cutremur pe piețe, dramă pentru euro – de ce tace cancelarul?”. Ulterior, oficiali ai cabinetului au explicat presei că nu e vorba de faptul că Merkel a plecat în vacanță și n-a mai venit – de altfel, în cele din urmă a discutat la telefon cu Barack Obama și a emis împreună cu Nicolas Sarkozy o declarație de liniștire a piețelor – ci de o reacție firească pentru cancelarul unei țări cu finanțe sănătoase și care nu se confruntă cu niciun risc de credibilitate.

Dimpotrivă, dacă s-ar fi agitat și și-ar fi întrerupt vacanța, ca Sarkozy, de pildă, ar fi dat piețelor tocmai semnalul că e ceva în neregulă cu Germania și că sunt de ajuns câteva ore sau zile de presiuni pe dobânzile la obligațiuni sau pe euro să ca să obțină imediat o reacție speriată de la Berlin. Comparația era și mai pregnantă, în logica verii, cu David Cameron, care și-a întrerupt și el vacanța din cauza revoltelor violente de la Londra. Sau, de ce nu, cu orice alt șef de stat și de guvern care își întrerupe concediul în caz de catastrofă naturală, așa cum avea să facă Barack Obama din cauza uraganului Irene.

Sunt piețele financiare, așadar, niște barbari violenți care trebuie potoliți și îmblânziți, cum au fost cei din Londra? Ori o catastrofă naturală, unde oamenii mai pot interveni doar ca să remedieze pagubele provocate de un dezastru situat dincolo de controlul lor? În ciuda metaforelor insistente cu care calificăm aproape automat prăbușirile și fluctuațiile violente ale piețelor (furtună, uragan, cutremur), ceea ce poate fi numit natural în comportamentul piețelor ține, de fapt, doar parțial de natura dezlănțuită, fie ea și umană (respectiv îngrijorarea, temerea, euforia și tot restul de emoții asociate cu percepția investitorilor că pot pierde sau pot câștiga în câteva minute o avere din plasamentele lor).

Cealaltă parte ține de calcul speculativ minuțios (în sensul atribuit de Jeffrey Franks când spunea că piețele aleg întotdeauna cea mai vulnerabilă țară și o atacă – sau, cu un exemplu tot din turbulentul august, când un investitor ar fi câșigat câteva miliarde pariind pe scăderea ratingului SUA) și de efectul pur mecanic al tehnologiilor de tranzacționare de mare viteză pe bază de algoritmi (care s-au ilustrat în toată splendoarea lor la începutul lui mai 2010, când indicele bursei din New York a căzut cu 1.000 de puncte dintr-o eroare de tastatură; estimările ponderii acestui gen de tranzacții pentru piața americană de acțiuni variază între 40% și 56%, față de aproape zero în urmă cu câțiva ani).

Cât privește partea de emoție pură, legată de riscurile asumate de investitori, cu atât mai mari cu cât câștigul posibil e mai mare, ar fi de amintit un articol recent din The Economist – ilustrat cu poza unui rozător cu dinții dezveliți – despre studiul unui expert în neuroștiințe de la Cambridge, fost trader pe instrumente derivate la un moment dat, care evalua rolul hormonilor asociați cu stresul și cu competiția (cortizolul și testosteronul) în deciziile investitoriilor și ale bancherilor, tentați astfel să subestimeze riscurile pe care și le asumă.

Mai în glumă, mai în serios, The Economist sugera că o modalitate de a reduce turbulențele de pe piețele financiare ar fi poate creșterea numărului de traderi femei; dacă e să desăvârșim gluma și să ne întoarcem la tema noastră, n-avem decât să cităm o știre Reuters care spunea că reacția calmă și tăcută a Angelei Merkel față de agitația din august piețelor are legătură, în opinia consilierilor ei, cu faptul că e femeie.

Dar avea dreptate Angela Merkel să rămână în vacanță, lăsând în urmă doar imaginea ei zâmbitoare de la Bayreuth? Da, dacă ne raportăm la funcția ei de cancelar al Germaniei care dorea să arate piețelor că țara ei nu are de ce să se teamă și că își continuă ostentativ viața normală, întemeiată pe aceleași valori ca întotdeauna. Raportat însă la rolul ei de lider european, de la care atâtea state așteaptă o soluție la criză și la tendințele centrifuge din UE, nu numai absența ei de atunci, dar și tăcerea și ezitările din ultimii doi ani au fost nepotrivite.

Fără a cădea în lamentările premierului grec despre conspirații ale speculatorilor care vor să dărâme Grecia, cancelarul german se adresase generic, în primăvară, piețelor financiare, cerându-le să aibă răbdare cu Grecia, să-și poată pune în practică programul de reformă înainte de a o penaliza cu CDS-uri până la cer. Felul cum s-a descurcat Grecia cu “ajustarea fiscală” din 2010 până acum dovedește că Merkel s-a înșelat însă și că dreptatea era de partea piețelor, care au evaluat corect slabele șanse de progres ale Atenei.

Ca lider european, Merkel a reușit, în schimb, tocmai atunci când a acționat: și în 2010, când a impus restricții la “naked short selling” pe titlurile băncilor germane, și acum, când a reușit să protejeze independența Băncii Centrale Europene, amenințată să devină un fel de coș de gunoi pentru activele toxice ale zonei euro, și a evitat soluția ușoară, dar neetică a emiterii unor obligațiuni comune ale zonei euro înainte de orice efort de unificare fiscală din partea statelor.

Cu alte cuvinte, de fiecare dată când a fixat o limită până la care pot merge pretențiile unor piețe care vor întotdeauna să fie lăsate să riște, dar nu vor niciodată să fie lăsate să piardă. Aceeași e și filozofia din apeluri precum cel de săptămâna trecută al lui Daniel Dăianu, care propune “îmblânzirea piețelor” (am citat intenționat termenul din aceeași sferă de sens a naturii dezlănțuite) prin mai multă reglementare acolo unde e cazul. Desigur, Angela Merkel nu spune explicit așa ceva: o metaforă și mai ieftină decât cele de mai sus ar deplânge faptul că ea pleacă la festival să-l asculte pe Wagner tocmai când barbarii urlă și bat la porți. Dar nu metafora contează.