Ce am învățat de la părinții care au urlat la mine că nu eram un copil ca toți ceilalți

Gândul vă propune o retrospectivă a celor mai bune interviuri ale anului trecut. Astăzi, scriitoarea Ana Barton

Urletul și crimele lui în mintea de copil. Da, cu Ana Barton, scriitor. Om care se luptă cu scrisul. Urletul? Este pedeapsa-temă pe care și-a dat-o, umblând prin liceele și școlile Bucureștiului. Este una din înfricoșătoarele experiențe ale vieții ei. Interviul despre urlet este despre coșmarul care o bântuie, a risipit-o, a pus-o pe luptă cu lumea. „Urletul ucide rostul de om. Copilul nu mai știe ce e aia un om și la ce(-și) folosește. Își pierde încrederea în sine, dar și pe aia în oameni. Devine trist și suspicios. Se închide în el, dar, cel mai rău, se închide și față de el. Nu se simte iubit și, evident, nu învață să iubească”.

Părinții au urlat

E o istorie dureroasă, Eugen. Părinții m-au urlat că nu-nțelegeau de ce nu sunt un copil ca toți copiii. De fapt, erau tare nefericiți unul cu altul, asta a fost tot. Dar a durat mult până să-nțeleg eu asta. Virusul vinovăției a intrat de mult în mine și n-a mai ieșit niciodată. Ca să nu mă cert cu cineva, eu și azi spun: e vina mea. Mereu sper că asta ar putea potoli. De cele mai multe ori îmi și iese fiindcă oamenii caută, înainte de orice altceva, țapi ispășitori. Dacă te oferi, e bine, le iese soarele. Păi, dacă pot s-o fac, să-i liniștesc, de ce să țin eu soarele sub obroc, ce, e soarele meu?

Tânără, nu am urlat niciodată

 Maximum, de supărare, am plâns, cu lacrimi sau fără ele. Uite cum îmi aduci tu aminte de filmul ăla, oare The End of the Affair îi zice?, în care doamna casei face dragoste cu strigături cu amantul la etajul mansion-ului, și de la parter se aude vocea soțului, proaspăt ajuns acasă. Amantul îngheață și o-ntreabă îngrozit dacă e posibil ca soțul să-i fi auzit urletele erotice. Darling, și dacă le-a auzit, nu-ți face griji. El nu are cum să le recunoască, nu le-a auzit niciodată.

Mi-e rușine că am țipat ca părinte

Părinte, nu mai urlu, dar am urlat de câteva ori, cu ani mulți în urmă, adică exact când a fost mai rău, când era copilul mic. Și mi-e și rușine, și mă și doare că am făcut-o. Din păcate, în ce mă privește, a fost adevărat că preluăm comportamentele părinților noștri, inclusiv pe alea care ne-au chinuit pe noi. Mă bucur că am înțeles totuși asta la un moment dat, iar urletul a plecat singur de la mine, fără să-l dau eu afară. Acum urlă copilul la mine, dar eu nu-i răspund la fel. Mă și-ntreabă: Mami, dar tu nu te enervezi deloc, de ce ești atât de calmă? Ba mă enervez, și încă rău, dar caut să te-nvăț pe tine că țipetele nu aduc nimic bun, că nu rezolvăm nimic urlând. Ne liniștim și vedem ce avem de făcut cu situația în pace.

Fata Anei, o rebelă

Nu se schimbă nimic în bine, nu se rezovă nimic dacă urli. Dar ea încă urlă des, e adolescentă, e rebelă, e normală. Bine măcar că urlă numai acasă, se năpustește numai asupra mea, eu sunt paratrăsnetul ei, pe mine își tocește ghearele de pisică. E firesc asta, eu sunt cu ea și lângă ea și când urlă. I-am spus că o parte din urletele ei sunt urletele mele și e absolut firesc să mi le-ntoarcă, dar nu e bine pentru ea să se dea urletului pentru că urletul consumă o energie pe care ar putea-o folosi la ceva măcar plăcut, dacă nu chiar și util. Știu asta din experiență.  

Crimele urletului

Urletul ucide rostul de om. Copilul nu mai știe ce e aia un om și la ce(-și) folosește. Își pierde încrederea în sine, dar și pe aia în oameni. Devine trist și suspicios. Se închide în el, dar, cel mai rău, se închide și față de el. Nu se simte iubit și, evident, nu învață să iubească. Ajunge să creadă că nu merită să fie iubit și nu are curajul să iubească. Nu-și asumă riscuri, crezându-se un pierzător prin excelență. Nu primește pe nimeni, nu se mai primește nici pe sine. Ajunge să creadă că nu e bun de nimic, se simte întruchiparea greșelii pe Pământ. E, poate, o formă de a trece în neființă, adică în locul ăla în care simți că nu mai ai niciun sens.

Simțim lucruri pentru care nu avem cuvinte

Imaginația, nu moare, tocmai că nu. Mie mi-a potențat-o. Asta nu înseamnă că trebuie să urlăm la copii, ferească Dumnezeu! Zic doar de cazul meu. Eu așa am salvat ce-am putut, poate chiar m-am salvat. Când eram mică, mică, trebuie să fi fost înainte de cinci ani, m-am gândit pentu prima dată că noi simțim lucruri pentru care nu avem cuvinte. Adică, eram sigură că nimeni nu are cuvinte pentru unele simțiri, nu am luat în calcul că aș fi eu mică și s-ar putea să nu le fi aflat încă. Cam în același timp, mi-am descoperit ceea ce numim noi intuiția și presimțirea. Astea aveau nume, dar eu nu li le știam pe-atunci. Am știut însă că ele sunt niște simțuri omenești, chiar dacă nu știam cum le cheamă. Bine, pe-atunci credeam că le avem numai și bunică-mea. În timp, am aflat și că au nume, și că le mai au și alții. A, și credeam că și imaginația e simț. Și azi cred la fel. Eu mă refugiez în imaginație precum copiii în brațele mamelor. Ea mă asigură mereu că exist, orice mi-ar nega în rest existența. Cartezian vorbind, imaginez, deci exist.

Cititi mai multe pe www.gandul.info