Cătălin Păduraru: Vinarium, IWCB sau lupta la baionetă în războaiele vinului

nde se află vinul românesc? Din punct de vedere calitativ, probabil la cel mai înalt nivel din istorie. Dar asta nu înseamnă prea mult, atât timp cât toate țările producătoare de vin și neatinse de vreun război sau limitare religioasă se află și ele în aceeași fericită situație. Progresul, realizările tehnologice sunt, astăzi, la îndemana oricui. Vinul, produs cu identitate, are nevoie de istorie, de palmares, de piețe cultivate (adică de piețe în care să fie prezent, să aducă satisfacții gustative dar și satisfacția profitului pentru cei care lucrează cu el), de cercetare, de comunicare. De o direcție. Toată suflarea românească e bucuroasă de absorbția fondurilor europene pentru reconversie (vie) și retehnologizare (cramă).

Asta este în amonte. Dar în aval? Astăzi este (relativ) bine. Dar mâine? Poate nu este întâmplător că aproape în toate cărțile dedicate domeniului apărute în străinătate și destinate publicului larg nici măcar nu suntem menționați. Sau, dacă suntem, ocupăm spații egale cu țări ca Slovacia sau Malta… Revistele de specialitate nici nu se mai obosesc să ne treacă la „inventar”. Școli celebre ne-au scos din curriculum (una dintre ele funcționează, de câțiva ani, și în România; cursurile se predau în engleză și maghiară).
La nivelul mentalului colectiv internațional nu există vinul românesc.

Existăm sau nu pe piețele internaționale?

Se înțelege că excepțiile, câteva firme românești care exportă (și acelea, în majoritate, către „nișe etnice”), nu pot aduce România în plutonul forțelor care domină Lumea Vinului. Țări cu potențial mult mai mic decât cel al țării noastre (sau despre care credeam noi „după ureche” că este mult mai mic) sunt prezențe vizibile și constante pe piețele importante. Au strategii și le duc la îndeplinire. De ce? Pentru simplul motiv că au înțeles că niciun clasament nu e bătut în cuie. Astăzi SUA sunt pe locul trei mondial, ceea ce, trebuie să recunoașteți, putea să pară o glumă în anii ’60-’70. Sigur, putem spune că SUA sunt o forță pe toate planurile. Dar ce spunem atunci de Chile, Noua Zeelandă (a zecea exportatoare din lume)? În curând, vom înțelege că nici Georgia sau Moldova nu s-au mulțumit cu actuala ierarhie. Vorbim de piața „noastră” și de piețele internaționale… Ca mâine și piața noastră va fi una (pe deplin) internațională. De la momentul în care Amazon va livra vinuri și aici până la intrarea marilor operatori globali de distribuție sau a marilor firme de vin (cu cifre de afaceri amețitoare, de câteva ori mai mari decât întreaga noastra piață)  peisajul „nostru” se va schimba. Dramatic.

(Se prea poate ca tonurile în care zugrăvesc vulnerabilitățile României viticole să nu fie prea plăcute.)

Nu am cum să ocolesc adevărul: vor fi schimbări disruptive, cu o multitudine de efecte neașteptate. Acest context nu este un accident istoric. Este lupta și persuasiunea profesioniștilor și rezultatul strategiilor naționale (ale altor țări).

Accident istoric poate fi numit ceea ce pare a se întâmpla în Africa de Sud. Este posibil ca, din cauza turbulențelor interrasiale de acolo, un mare jucător să lase mult loc liber.

Se gândește România să acționeze în vreun fel?

Și atunci, de ce să ne-mbătăm cu apă rece pretinzând că suntem a nu știu câta forță vitivinicolă? Forța poate fi măsurată prin prezența pe „raftul” internațional.

Contraargumentul că avem o piață internă destul de mare nu ține. Cât de mare? Cine a măsurat pentru a ști potențialul (limita de extensie)? Ce, cum, cât vor cumpăra consumatorii tineri (adică cum va arăta piața aceasta „fantastică” peste 3-4 ani)?

Ar putea aduce vinul beneficii românilor?

Oare crede cineva că în regiunea Bordeaux sau în Toscana ori în Marlborough trăiesc bine doar vinarii? Orice domeniu de activitate, că e vorba de construcții, transport, comerț, turism (inclusiv, sau, mai ales, cel „neindustrial”), avocatură, bănci, își sporește profitul când se atinge de performanța adusă de vin în aceste regiuni.

În Bordeaux, Alain Juppé, primarul de astăzi al orașului, a investit bani publici printr-o fundație (!), zeci de milioane de euro în Cité du Vin! (Muzeul Vinului. Noi nu avem unul nici măcar de 1 milion de euro.) A promis o creștere fabuloasă a numărului de vizitatori în zonă. Și asta se întâmplă. Doar prin aeroportul de aici trec anual 10 milioane de oameni.

Berlinul, Parisul, Londra, Bruxelles-ul, Viena investesc bani publici în târguri și concursuri de vin pentru a crește vitalitatea (și atractivitatea) acestor orașe. Berliner Wine Trophy, Citadelles du Vin Paris (întrecut de International Wine Contest Bucharest, IWCB, ca număr de probe), IWC London, AWC Vienna – sunt modele de colaborare public-privat, în folosul tuturor cetățenilor (la noi, crezându-se că e vorba de profitul producătorilor de vin, ceea ce este, în mod clar, greșit, ne mutăm de pe un picior pe altul).

La noi, mai mult decât oriunde, este nevoie de sprijin. Trebuie să recuperăm timpul pierdut (trei decenii!). Prin dezvoltarea enoturismului am putea aduce acasă zeci de mii de români plecați în străinătate, care să întoarcă aici, găsindu-și un rost ca angajat sau ca antreprenor. Enoturismul cere o suită întreagă de servicii și divertisment variat, potrivit pentru toate vârstele. Pescuit, vânătoare, biking, tracking, welness, spa, tenis, golf, river rafting, o listă aproape fără sfârșit. Toate acestea antrenează mii de angajați, sute de antreprenori.

Mai avem voie să plantăm zeci de mii de hectare (lucru rar întâlnit în UE). Se poate crea un program prin care să apară o categorie nouă socio-profesională, viticultori care să nu aibă neapărat propria cramă, care să „sindicalizeze”, trimițând  strugurii la o cooperativă pentru vinificare și condiționare. Tot aici s-ar putea face și îmbutelierea. Vinul s-ar obține în condiții decente și ar fi posibil ca acest gen de colaborare în vederea obținerii valorii adăugate să inhibe păguboasa producție de vin de 2 lei, obținut din hibrizi și vândut pe marginea drumului.

Vinul acesta prost și ieftin, deși iubit de multi români, nu poate asigura un ciclu economic care să țină tinerii acasă și, în niciun caz, să-i „întoarcă” pe cei deja plecați „afară”.

Da, vinul românesc poate aduce beneficii materiale imense românilor dar nu putem omite nici „veniturile” acorporale. Cele care ar putea cu adevărat să ne facă să folosim sintagma „mândri că suntem români”.

Ce face statul român? Stă. În cel mai fericit caz, se face că lucrează.

În cei 28 de ani de la Revoluție nu a existat niciun politician marcant, niciun înalt funcționar care să abordeze serios problema vinului românesc. Și în niciun caz cu știință. Privit exclusiv ca produs agricol, acesta nu se bucură de sprijinul ministerelor potrivite: Minsterul Culturii, Ministerul Turismului, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul pentru Mediul de Afaceri  sau, dacă există, sporadic, vreun sprijin, vinul nu este privit în dimesiunile lui reale.

Drept urmare, efectele se văd. Sau nu se văd bine, pentru că nu avem radiografii la zi ale pieței.

Cercetarea, obligatorie pentru crearea unei strategii, nu poate fi asigurată de producători. Nici nu ar fi corect.

Producătorii de vin fac… vin. Ei pot plăti sociologi, antropologi, economiști să facă studii care să răspundă problemelor lor directe. Ei nu pot rezolva „problema națională”. Tot ce am enunțat mai sus cade în responsabilitatea statului, care, până la urmă, ar face aceste cercetări și ar plăti experți pentru conceptul de dezvoltare și comunicare tot pe banii noștri. Sau pe bani europeni. (Lucru obligatoriu de menționat, pentru că foarte mulți oameni din stat folosesc expresia „v-am dat”.)

Cercetarea cercetărilor (!) din străinătate ne arată clar ce am avea de făcut.

Firmele private? Eforturi se fac. Sunt însă disparate. International Wine Contest Bucharest este un exemplu de reușită la nivel de organizare și afirmare internațională. Mecanismul de colaborare stat-privat este însă blocat.

Există și multe inițiative lăudabile care nu apelează la stat. Majoritatea, însă, nu își propun (și nu e nimic rău în asta) să „mute munții”. Interesant e că au început să se coaguleze parteneriate durabile între firmele private. Alianțele lor nu pot intra în concurență, însă, cu marile dezvoltări de forțe de pe plan mondial. Amintind de International Wine Contest Bucharest, am realizat că avem parteneri care au fost alături de acest mare concurs. E o formă de ipocrizie (la modă, nu știu de ce) de a expune public voalat Partenerii și Sponsorii evenimentelor noncomerciale. Cred că vine de la alambicata lege a CNA-ului, care își transmite efectele de la TV către presa scrisă, neînțelegându-se că menționarea sponsorului este minima recunoștință pe care poți să o manifești față de cineva care a sprijinit un demers al binelui colectiv.
Nu „un producător de apă minerală” este corect, ci, în cazul nostru, Aqua Carpatica, nu o marcă auto, ci Nissan ș.a.m.d.

Unii dintre ei au sprijinit editarea lucrării Wine Wars – Războaiele vinului (lectură obligatorie pentru cei care au tangență cu vinul), iar mai nou sprijină una dintre cele mai interesante „construcții” pentru Vinul românesc – Vinarium. O degustare-evaluare făcută de oameni de top din România pentru a se încerca formarea unui pluton de 100 de vinuri românești de top – la 100 de ani de România. Evaluarea va fi coordonată de singurul master of wine din România, Ana Sapungiu.

E o știre, nu?

În cele două sesiuni Vinarium (fiecare de câte două zile), Ana Sapungiu MW a coordonat un panel format din oameni speciali ai societății noastre, oameni cu biografii impresionante. Am dorit să avem o interpretare holistică a vinurilor care pot fi promovate la 100 de ani de România. Chiar dacă s-a enunțat în glumă că „am strâns vreo 500 de ani de studiu în această încăpere”, rămâne – în mod serios – o sumă a competențelor și a unor unghiuri diferite de interpretare din domenii ca antropologia, arhitectura, istoria, literatura, arta dramatică, critica artei, business ș.a.m.d. pusă în folosul României.

(În vinurile românești am îndrăznit să includem și vinurile de peste Prut. Mulți vor socoti acest gest o culpă. Noi l-am considerat a fi o datorie. Și o realitate, dacă nu administrativă, măcar culturală și istorică.)

Statul român trebuie să întindă o mână și să învețe să fie partener. Într-un parteneriat, ambele părți câștigă.

Dezvoltarea Lumii Vinului (cu toate extensiile enunțate) degrevează statul de rezolvarea unor ecuații complicate, mai ales sociale, ajută la formarea brandului de țară și, pe termen mediu și lung, contribuie la creșterea PIB. Dacă vrem.