Cât timp doi plus doi fac patru, viitorul stă în mâinile noastre

Tot ce se întâmplă zilele astea sfidează lucrurile fundamentele ce stau la baza unui stat. Mai înțelege cineva în România conceptul de separare a puterilor în stat? Sau, mai bine spus, mai vrea cineva în România să înțeleagă conceptul ăsta? Mi-e greu să înțeleg ce-ar trebui să se mai întâmple ca oamenii să se trezească din somnul greu care i-a cuprins de o bună perioadă de timp.

Reprezentanți ai partidului aflat la putere tot explică celor din presă că legile nu se fac pentru un singur om și că modificările aduse codurilor penale sunt bune pentru toți românii. De-acord, nu sunt pentru un om, dar sunt însă pe placul unuia; iar asta e ceva fundamental greșit. Legile trebuie să fie corecte și atât. Nu prea aspre sau prea permisive, ci doar corecte. Legile justiției nu trebuie să îl avantajeze pe unul sau pe altul, ci să descurajeze hoția, minciuna și răutatea.

Ne place să zicem că suntem o țară de oameni corecți, dar lăsăm o mână de politicieni să pună cruce justiției. Ne place să ne arătăm interesați de viitorul nostru, dar dăm dreptul la vot pe un drum la cafenea și doi hamburgeri. Declarativ, cei mai mulți îi iubim pe occidentali și sperăm ca Uniunea Europeană să ne țină în continuare în brațe. Practic, habar n-avem cine conduce Uniunea și cu ce se mănâncă statutul de stat membru. Ne place să ne dăm europeni atât timp cât nu trebuie să facem nimic european, singura excepție fiind probabil entuziasmul cu care folosim buletinul în loc de pașaport. Ne place să vorbim de politică și să-i înjurăm pe unii sau pe alții, dar schimbăm postul de televiziune când se difuzează o dezbatere mai lungă de 5 minute. Ne place democrația, dar vrem să o schimbăm atunci când ”majoritate“ înseamnă 18% sau 25%. Ne place să ne dăm în spectacol și să pichetăm ministere, guverne sau ambasade, dar rămânem fără timp de fiecare dată când se anunță o dezbatere publică.

Ieșim din letargie doar când îi vedem pe alții că se mobilizează și doar pentru că ni se pare cool ideea de anti-sistem; ar trebui mai întâi să înțelegem ce înseamnă sistemul și cum a ajuns acolo.

Și în asta stă, de fapt, întreaga problemă: nu suntem informați. Preluăm idei trunchiate, scoase din context sau pur și simplu false. Ne lăsăm influențați de mesaje care au ca singur scop manipularea. Uităm să verificăm și cealaltă versiune a poveștii, care de multe ori nu are nicio legătură cu prima. Luăm de bună judecata unora, fără a ne întreba dacă s-au luat în calcul toate variabilele.

Ajungem astfel și la rolul nostru, al celor din presă, care e unul cât se poate de simplu: de a educa. Noi nu ar trebui să tragem concluzii, deși o facem mult prea des; rolul jurnalistului este de a prezenta problema, cu toate aspectele ei, și de a-l lăsa pe votant să tragă concluziile. ”Cu toate aspectele ei“ e însă sintagma în care cei mai mulți dintre noi se încurcă. Am făcut-o poate și eu, prin rândurile de mai sus.

România va merge înainte, așa cum a făcut-o și până acum, indiferent de regretele sau bucuriile unora dintre noi. Un stat poate funcționa o bună perioadă de timp din inerție, indiferent de cei care îl conduc.

Dar nu va funcționa la nesfârșit. Dacă nu înțelegem ideea că doar implicându-ne vom schimba ceva, va trebui să ne împăcăm cu ideea că totul va rămâne la fel. Dacă nu înțelegem că fiecare are sarcina sa și că aceasta nu poate fi ignorată la nesfârșit, atunci vom avea aceleași discuții și peste cinci ani. Asta în cazul în care ”discuția“ nu va fi ceva prea învechit.

Rândurile de început îi aparțin lui George Orwell și sunt luate din cartea sa „1984“. El își imagina o lume în care îndrăzneala de a gândi era aspru pedepsită și în care libertatea însemna, simplu, dreptul de a spune că 2 plus 2 fac 4.