Daca ar fi sa adunam sumele anuntate de guverne in ultimul an pentru redresarea economiilor, am obtine cea mai mare nota de plata din istoria omenirii. Nimeni nu poate spune acum ce se va intampla si care este viitorul sistemului capitalist. Putem insa sa intuim cateva posibile scenarii de evolutie.
Cat ne va costa salvarea noastra · Foto: Business Magazin
Cat vom plati pentru salvarea noastraCat vom plati pentru salvarea noastraCat vom plati pentru salvarea noastraCat vom plati pentru salvarea noastraCat vom plati pentru salvarea noastraCat vom plati pentru salvarea noastraAngela Merkel si Barack Obama: eroi principali ai crizei, dar si personaje de carnaval – in cazul de fata, in oraselul portughez Torres VedrasDupa banci, industria auto este cea mai afectata de criza si tinta tuturor planurilor de redresareFranta a anuntat un plan de 32 mld. euro pentru redresare, din care 6 mld. pentru industria auto. Alte domenii vizate: imobiliar, infrastructura, recalificarea somerilor. In plus, 360 mld. euro vor fi pompate in sectorul financiar (recapitalizari, eliminarea activelor toxice, credite pentru IMM), din care 320 mld. euro garantiiGermania a anuntat un plan de 50 mld. euro pentru planul de redresare economica: investitii in infrastructura, credite pentru IMM, investitii in energie, programe regionale. in plus, alte 470 mld. euro vor fi acordate pentru sectorul financiar, din care 400 mld. euro garantii la credite, la care se adauga recapitalizari ale institutiilor financiareBelgia a pregatit 2 mld. euro pentru planul de redresare (recuperari TVA, energie, cupoane pentru hrana si utilitati pentru cetateni, credite IMM). Alte 19,9 mld. euro sunt destinate recapitalizarii bancilor si 90 mld. euro pentru garantarea creditelor, cumparari de active bancare si injectarea de lichiditate pe piata interbancaraMarea Britanie are unul dintre cele mai consistente planuri anticriza. In primul rand, 20 mld. lire sterline sunt destinate planului initial de redresare – investitii in infrastructura, credite pentru companii. Alte 94,4 mld. lire sterline sunt alocate pentru preluarea de catre stat a bancii Northern Rock, 51 mld. lire sterline pentru preluarea de catre stat a bancii Bradford & Bingley, 50 mld. lire sterline pentru recapitalizari ale bancilor, 450 mld. lire sterline pentru garantarea creditelor si 50 mld. lire sterline pentru cumpararea de active de la banciSpania a anuntat un plan de 50 mld. euro pentru redresarea economiei (infrastructura, mediu, cercetare – dezvoltare, auto, eliminari sau reduceri de taxe). Alte 250 mld. euro sunt alocate pentru sectorul financiar, din care 200 mld. garantii pentru crediteCat trebuie sa platim pentru salvarea noastraCat vom plati pentru salvarea noastraCronologia celei mai mari caderi economice din lumeCronologia celui mai mare declin economic din istorieCronologia celui mai mare declin economic din istorieCronologia celui mai mare declin economic din istorieCronologia celui mai mare declin economic din istorieCronologia celui mai mare declin economic din istorieCronologia celui mai mare declin economic din istorieCronologia celui mai mare declin economic din istorieCronologia celui mai mare declin economic din istorieCronologia celui mai mare declin economic din istorie
Pentru Europa, ultimele cifre vehiculate la Bruxelles vorbesc de costuri asumate deja de peste 1.200 de miliarde de euro numai pentru salvarea bancilor; pentru SUA, luna trecuta socotelile ajunsesera la 7.500 de miliarde de euro, iar numaratoarea continua. Dar mai important inca decat sumele este modul cum va reactiona economia mondiala in fata impulsului interventionist al statelor.
Presedintele american Barack Obama a fost chestionat de un jurnalist, undeva la jumatatea lunii trecute, cum poate fi verificat felul in care programele de sprijinire a economiei functioneaza si cum poate fi probata eficienta acestora. “Sa creezi sau sa mentii patru milioane de slujbe este primul mod de a masura succesul”, a raspuns presedintele american, care a dezvoltat apoi ideea: slujbe egal incredere, egal cu investitii, egal cu relansare economica.
Raspunsul pare cat se poate de logic, dar el apartine unui politician, adica ascunde o capcana. Aceasta este, dupa cum remarca Greg Mankiw, profesor de economie la Harvard, formularea “crearea sau mentinerea locurilor de munca”, des repetata de Obama si de echipa sa. Pentru ca, simplu, crearea de noi locuri de munca este un act masurabil, in timp ce “mentinerea” unui numar de slujbe asigura suficienta ambiguitate cat sa poata confirma, la nevoie, succesul oricarui plan de relansare economica.
Si mai ambigue sunt estimarile costurilor crizei, pentru ca nici acum, la peste un an de cand au inceput sa se vada primele pierderi ale marilor grupuri financiare, nu e clar pana unde se intind pagubele si ce anume ar trebui contabilizat; la nivelul sistemului financiar, anunturile si speculatiile privind pierderile bancilor si creditele imposibil de recuperat continua, iar in economia reala, pierderile companiilor si costul social al acestora se actualizeaza de la o zi la alta. Pentru Europa, un document care ar fi circulat la Bruxelles luna trecuta, invocat de Daily Telegraph, ar fi vorbit in premiera de active “toxice” ale bancilor de pe continent echivalente cu peste 18.000 de miliarde de euro. O analiza difuzata tot luna trecuta de Fox News situa proportia creditelor imposibil de recuperat in bilanturile celor mai mari 25 de banci americane la 13.000 de miliarde de dolari (10.000 de miliarde de euro). Mai modest, un raport al FMI din ianuarie estima ca pierderile la nivel mondial ale bancilor de pe urma activelor toxice ar urma sa ajunga anul acesta la 2.200 de miliarde de dolari (1.700 de miliarde de euro), fata de estimarea de 1.400 de miliarde din octombrie 2008.
Daca astfel de sume raman deocamdata in sfera abstractiilor, aceasta se datoreaza in mare parte interventiei guvernelor, care au pus la bataie bani publici pentru a impiedica falimentul unui sir tot mai impresionant de giganti bancari si mamuti industriali loviti de criza. Initial, principalii actori ai crizei au fost bancherii, fondurile de investitii, speculatorii financiari; acum, locul lor a fost luat de guverne, chemate sa sustina companii si banci aflate in dificultate, sa preia credite neperformante, sa conceapa strategii de redresare economica intemeiate pe sute si mii de miliarde de dolari, euro sau lire sterline.
Trebuie sa facem ceva
Cat de justificata si de corecta este interventia statului in vreme de criza? Discutia e deja veche si ii cunoastem jaloanele: la un capat se afla adeptii radicali ai pietei libere, care continua sa creada ca ea regleaza singura dezechilibrele si ca statul e cu atat mai eficient cu cat se abtine mai mult sa intervina in economie; la celalalt capat se afla adeptii unei implicari a statului, dator sa salveze acele companii sau banci suficient de importante pentru ca prabusirea lor sa pericliteze echilibrul societatii. Deocamdata, din America pana in Europa, castig de cauza au avut acestia din urma, de la Barack Obama la Nicolas Sarkozy sau Gordon Brown. Aceeasi pare a fi si viziunea Comisiei Europene: de exemplu, in documentul care priveste ajutorarea bancii Dexia de catre Belgia, Franta si Luxemburg se vorbeste de “riscul sistemic” care ar aparea in urma unui colaps al grupului, precum si de necesitatea refacerii increderii investitorilor; este inutil sa mai precizam ca ajutorul a fost socotit a nu afecta competitia si ca este compatibil cu legislatia UE privind acordarea ajutorului de stat.
Shimon Galon, directorul companiei de dezvoltare imobiliara GTC Romania, este si el un sustinator al principiului “too big to fail” si crede ca interventiile guvernamentale pentru sprijinirea institutiilor financiare cu probleme au fost si sunt justificate, atat din punct de vedere economic, cat si al stabilitatii sociale. “O institutie financiara mare, de talia AIG de pilda, are o sumedenie de conexiuni in economie, iar caderea sa ar afecta companii, banci si cetateni la un loc”, spune Galon. In opinia lui, abilitatea de baza a guvernelor ar trebui sa fie nu de a decide daca intervin sau nu, ci de a distinge care institutii trebuie salvate si ce sectoare anume ar trebui sprijinite pentru ca impactul crizei sa fie pe cat posibil limitat.
Varianta caderii unor banci sau companii considerate vitale pentru economie, de care se temea Shimon Galon, nu il sperie in schimb pe Ionel Blanculescu, fost sef al Agentiei de Valorificare a Activelor Bancare (AVAB), care crede ca la inceputul fazei acute a crizei, atunci cand lumea intreaga contempla prabusirea unui gigant de tipul Lehman Brothers, statul american ar fi trebuit sa nu se implice. “Falimentul este metoda aplicata companiilor aflate in insolventa, iar cazul Enron dovedeste ca se poate”, spune Blanculescu. Interventia guvernamentala, explica el, i-a determinat pe sefii marilor institutii financiare aflate in pericol sa nu mai caute solutii de a-si salva companiile si a oferit un precedent altora de a astepta mana salvatoare a statului. “Reactii si critici ar fi fost si sunt, orice decizie ai fi luat, de ajutorare sau nu”, admite insa Blanculescu, care in prezent conduce compania de consultanta financiara si recuperare de creante Consultanta & Investigatii Financiare.
Trebuie sa facem ceva
Cat de justificata si de corecta este interventia statului in vreme de criza? Discutia e deja veche si ii cunoastem jaloanele: la un capat se afla adeptii radicali ai pietei libere, care continua sa creada ca ea regleaza singura dezechilibrele si ca statul e cu atat mai eficient cu cat se abtine mai mult sa intervina in economie; la celalalt capat se afla adeptii unei implicari a statului, dator sa salveze acele companii sau banci suficient de importante pentru ca prabusirea lor sa pericliteze echilibrul societatii. Deocamdata, din America pana in Europa, castig de cauza au avut acestia din urma, de la Barack Obama la Nicolas Sarkozy sau Gordon Brown. Aceeasi pare a fi si viziunea Comisiei Europene: de exemplu, in documentul care priveste ajutorarea bancii Dexia de catre Belgia, Franta si Luxemburg se vorbeste de “riscul sistemic” care ar aparea in urma unui colaps al grupului, precum si de necesitatea refacerii increderii investitorilor; este inutil sa mai precizam ca ajutorul a fost socotit a nu afecta competitia si ca este compatibil cu legislatia UE privind acordarea ajutorului de stat.
Shimon Galon, directorul companiei de dezvoltare imobiliara GTC Romania, este si el un sustinator al principiului “too big to fail” si crede ca interventiile guvernamentale pentru sprijinirea institutiilor financiare cu probleme au fost si sunt justificate, atat din punct de vedere economic, cat si al stabilitatii sociale. “O institutie financiara mare, de talia AIG de pilda, are o sumedenie de conexiuni in economie, iar caderea sa ar afecta companii, banci si cetateni la un loc”, spune Galon. In opinia lui, abilitatea de baza a guvernelor ar trebui sa fie nu de a decide daca intervin sau nu, ci de a distinge care institutii trebuie salvate si ce sectoare anume ar trebui sprijinite pentru ca impactul crizei sa fie pe cat posibil limitat.
Varianta caderii unor banci sau companii considerate vitale pentru economie, de care se temea Shimon Galon, nu il sperie in schimb pe Ionel Blanculescu, fost sef al Agentiei de Valorificare a Activelor Bancare (AVAB), care crede ca la inceputul fazei acute a crizei, atunci cand lumea intreaga contempla prabusirea unui gigant de tipul Lehman Brothers, statul american ar fi trebuit sa nu se implice. “Falimentul este metoda aplicata companiilor aflate in insolventa, iar cazul Enron dovedeste ca se poate”, spune Blanculescu. Interventia guvernamentala, explica el, i-a determinat pe sefii marilor institutii financiare aflate in pericol sa nu mai caute solutii de a-si salva companiile si a oferit un precedent altora de a astepta mana salvatoare a statului. “Reactii si critici ar fi fost si sunt, orice decizie ai fi luat, de ajutorare sau nu”, admite insa Blanculescu, care in prezent conduce compania de consultanta financiara si recuperare de creante Consultanta & Investigatii Financiare.
