Caricaturiștii să-și pregătească creioanele

Ce au în comun Marc Chagall, Camille Pissarro, Aristotel Onassis, Ismail Kadare, Bob Marley, Freddie Mercury, Friedrich Nietzsche, Karl Popper, Albert Einstein, Marlene Dietrich, Rachel Weisz, Isabel Allende, Thomas Mann și frații Saatchi, fondatorii agenției cu același nume? Toți au fost refugiați sau copii de refugiați.

Și, pe lângă cei pomeniți mai sus, multe alte nume din cultură, artă sau afaceri și-au părăsit locurile de baștină, plecând din fața prigoanei sau a războiului. Cum ar fi arătat omenirea în cazul în care ei sau părinții lor ar fi rămas acasă? Poate că în miile de refugiați care vin în aceste zile în Europa se ascund mari scriitori, muzicieni, artiști sau cântăreți, sau poate copiii lor vor schimba lumea ca oameni de afaceri sau politicieni. Iată o perspectivă pe care nu am întâlnit-o până acum și la care vă propun să vă gândiți. Știu că în aceleași mii de refugiați se pot ascunde teroriști sau răufăcători, dar unde nu pot ajunge, în ziua de astăzi, teroriștii și răufăcătorii, dacă țin musai? Și ceva mă face să cred că teroriștii vin mai degrabă cu avionul, la business class, și nu își rup oasele pe țarinile din Balcani.

Criza refugiaților a divizat profund societatea, la noi și aiurea, și văd, cel puțin în spațiul media în care mă învârt, doar poziții extreme: de la simplele dispute legate de termenii folosiți – să le spunem „emigranți“?, să le spunem „refugiați“?, cum îi deosebim pe unii de ceilalți? – la certurile legate de cotele pe care statele europene ar trebui, sau nu, să le accepte, totul este doar un discurs răstit și în contradictoriu.
Cred că adevărata problemă nu sunt acești oameni, ci noi, europenii. Felul în care criza și austeritatea ne-au modificat respectul față de sine și față de ceilalți locuitori ai continentului. Modul în care înțelegem ajutorul acordat cuiva – un „like“ e la îndemână, dar confortul personal sau banii sau slujba sau curtea casei sau marginea orașului în care locuim sunt cu totul altceva. Imbecilitatea celor care nu găsesc nimic. Râvna cu care unii construiesc garduri derivă direct din această stare, din împărțirea celorlalți în oameni de primă clasă și indivizi de categoria a doua.

În urmă cu 76 de ani, în aceeași lună septembrie, începea al doilea război mondial. Lumea traversase, la fel ca acum, o perioadă de criză economică majoră, totul pe un fond de exacerbări naționaliste. La fel ca în Europa de acum. Și atunci, pentru situația de acasă, oriunde va fi fost acasă, erau vinovați ceilalți, oricine ar fi fost ceilalți. Cumva firesc, crizele economice antrenează mișcări politice majore, iar principalul reper al actualei crize, adică Marea Depresie din anii ‘30, s-a sfârșit în baia de sânge a celui de-al doilea război mondial și în ansamblul de schimbări politice și sociale induse de acesta.

Am văzut opinii care fac apropieri suplimentare între situația politică de acum și cea din prima jumătate a secolului trecut: Orientul Mijlociu poate reprezenta Balcanii lumii moderne, ascensiunea de atunci a Germaniei poate fi asemănată cu actuala creștere a Chinei, economică și politică, iar teroriștii de acum nu sunt decât imaginea anarhiștilor și revoluționarilor comuniști care asasinau în urmă cu 100 de ani. Avem inflamări între China și Japonia, iar Pentagonul a pregătit, pentru orice eventualitate, planurile unui război tot cu China. Iar chinezii și-au sporit prezența navală, în ultimii ani, în mai mult de zece puncte fierbinți ale globului, de la Golful Aden la strâmtoarea Malacca, Libia sau Marea Bering.

Mulți încearcă să găsească motivele pentru care omenirea, astăzi, nu ar repeta greșelile din perioada premergătoare războaielor de acum 70 – 100 de ani, argumente logice care invocă globalizarea, interesele economice convergente sau teama de armele nucleare. Nici eu nu cred că vom repeta greșelile din secolul trecut, pentru că deja lumea este ocupată până peste cap cu greșelile momentului, Europa se autodistruge acum nu cu gaze sau cu mitraliera, ci cu bani, nepăsare și inconștiență, imbecilizată de cultura social media și de lideri de opinie nechemați. Strict în cazul refugiaților, cine își va asuma ce se va întâmpla peste numai două luni de zile, când vor începe iarna și frigul? Caricaturiștii să-și pregătească creioanele, copiii care vor pieri de frig sau prinși în sârmă ghimbată vor fi destui.

Un tablou prea frumos în comparație cu imaginea sumbră de mai sus: Marianne Stokes, pictoriță austriacă, „Regina și pajul“.