Care este singurul teatru serial de pe scenele românești și ce povești aduce în fața spectatorilor

„Trilogia minelor”, singurul teatru serial care se joacă pe o scenă românească, readuce în lumina reflectoarelor comunele din Ardeal, în care personajele sunt deopotrivă vesele și triste, exact ca realitatea pe care o trăim. Dincolo de contextul social, spectacolele sunt presărate de pasaje metaforice, demne de amintirea fiecărui spectator.

Ca orice om activ, cu capul în exceluri, prezentări, zoomuri și meetinguri, caut în permanență metode de deconectare, relaxare, refresh pentru creieraș. Dacă nu e un drum rapid, dus-întors în aceeași zi, pe serpentinele montane la maximum 200 km de Capitală, atunci sigur e mersul la sală. Așa îmi lucrez eu mușchiul minții. La sală. La sala de spectacol: de teatru, de operă, de muzică simfonică sau și mai boem, la vreo terasă cu jazz. Așa că, poate vă găsiți inspirația, Zenul, urmând câteva din recomandările pe care le fac, din ce-am văzut și mi-a plăcut.

O prima recomandare este „Trilogia Minelor”, singurul teatru serial de până acum, care se joacă pe o scenă românească. Este o serie de trei episoade – „Flori/Beznă/Apă de mină”, care se joacă în trei seri succesive. Textul îi aparține dramaturgului Csaba Székely, iar viziunea holistică și ideea de a le pune în serial îi aparțin regizorului Horia Suru. Producția spectacolelor aparține tânărului teatru de proiecte, Teatrul Dramaturgilor Români, aflat pe Calea Griviței nr 64-66, clădire pe care o împarte cu Muzeul Național al Literaturii Române. De ce am ales acest spectacol? Pentru că am văzut pe contul de Insta al uneia dintre actrițe (Irina Antonie) un pasaj din text, care mi s-a părut năucitor. Ca în zilele alea în care ai dat-o de gard și nu știi ce să mai crezi despre tine. Sau ca în momentele alea în care încerci să îți convingi cel mai bun prieten că valorează mult mai mult decât crede.

„- Cum îs eu? Așa. Ca mina asta de aici. I-au dărâmat intrarea, iar înăuntru nu mai e decât întunericul. Marele nimic. Dacă s-ar uita cineva în ea, s-ar îngrozi de golul de acolo.

-Eu zic că cine are ochi buni poate vedea că nu-i așa goală cum spui tu. În adâncul minelor, în crăpături, ascunse de ochii lumii sunt flori de mină. Dacă cineva le-ar aduce la suprafață… ar străluci.”

În fragmentul ăsta micuț, de o simplitate și profunzime absolut geniale, mi s-a părut că se regăsesc ambele temeiuri – de necesitate și suficiență – pentru rațiunea de a vedea întreaga TRILOGIE. Așa că mie, care iubesc frumosul în toate formele sale, mi s-a lipit de inimă  textul ăsta și am știut că merită o investiție de trei seri petrecute în sala de spectacol și bugetul aferent. Dintre cele trei episoade, „Flori de mină” îmi este cel mai drag. Are un parfum de romanță veche, de mahala, cu iubiri neîmplinite, care răsună că un ecou mult timp după audiție. Acțiunea se petrece într-un sătuc sau comună din Ardeal, iar personajele sunt absolut savuros creionate. Sunt vesele și triste, exact ca realitatea românească în care trăim. Dramaturgul a condimentat textele astea cu un praf dulce-acrișor, un măciniș fin de sarcasm și realism. Pe mine m-a interesat mai puțin contextul social – degradarea ruralului postcomunist și a locuitorilor săi rămași fără joburi după revoluție, când mulți oameni de la sate au migrat spre urban sau au emigrat din țară. Pe astea le consider „Flori de mucegai”. Mie mi s-au întipărit în minte pasaje-metaforă, pe care le-am izolat și le păstrez în cutiuța mea, ca pe bijuterii. „Apă de mină” este foarte bine cotat în lumea teatrală, însă mie mi s-a părut un pic prea violent pentru sensibilitatea mea artistică, așa că preferatul meu rămâne tot primul episod, „Flori”, pe care l-am văzut deja de două ori.

Dintr-o discuție cu Horia Suru după premiera care a fost în 26, 27, 28 iunie, am reținut că el și-ar dori ca, după vizionarea TRILOGIEI, oamenii să înțeleagă mai bine ce se întâmplă în satele românești (dar nu numai) și să trezească în spectatori un simț civic care să amendeze comportamentele deviante pe care le văd în comunitate. Nu devoalez intriga aici, pentru că trebuie să-l vedeți. Se râde și se plânge. Ca-n viață. Dar și pentru că actorii se întrec pe ei înșiși în rolurile lor. Din distribuție fac parte Cezar Antal, Antoaneta Zaharia, Ioan Coman, Bogdan Nechifor și Irina Antonie, dublată de Bianca Temneanu. Adică ele două își împart rolurile de-a lungul reprezentațiilor. Pentru tânăra actriță Bianca Temneanu, prezența pe afișul TRILOGIEI reprezintă debutul ei actoricesc, pe care l-a făcut cu brio, în opinia mea. O carismă aparte, o flexibilitate de contopire cu personajele și o prestație șnur. Mai ales că pe umerii ei, la premieră, a stat o responsabilitate imensă și anume, primul suflu al spectacolului: un monolog de introducere în context, foarte poetic-satiric, ce se repetă în fiecare episod și care reprezintă unul din firele de legătură în serial. El sună cam așa: „ș…ț Trăim, muncim și avem de toate, nu ducem lipsă de nimic, pentru că ne mulțumim cu puținul pe care-l avem. Așa trăim noi aci. Viețuim. Suntem fericiți aci. Muncim, trăim. Cum se poate. Nu ne plângem ș…ț Aici totu-i frumos, ca un vis. Ca un vis. În asta trăim noi. Da. În asta.”

Și suflul ăsta spus natural, te duce în atmosfera micului sat fost-minier contorsionat de presiunea aburilor de palincă, în care, timp de trei  episoade, se întâmplă o grămadă de năzdrăvănii, pe care vă invit să le vedeți direct la sursă, în sala de spectacole.

Scenografia e semnată de Raluca Alexandrescu, muzică originală: Petre Ancuța, lighting design: Andrei Marin. Grafica excepțională a afișelor, cu un touch de steampunk, este semnată de Romulus Boicu.

„Trilogia minelor”

Preț bilet: spectacol 40 lei/adult și 25 lei pentru elevi/studenți/pensionari. Abonamentul pentru întreaga TRILOGIE FloriĂBeznăĂApă) are reducere până la 105 lei/adult.

Vizionare plăcută!