Care este întrebarea pe care și-o pun tot mai des mulți tineri angajați, în fiecare zi, când ajung la serviciu?

Pentru mulți, dimineața la birou începe, tot mai des, cu o întrebare tăcută: „Ce postez azi despre job?”. Într-o lume în care LinkedIn e noul Instagram, iar Slack uneori pare o scenă mai degrabă decât un instrument de colaborare, nu mai muncim doar ca să livrăm rezultate – muncim și pentru a performa vizual munca. Trăim într-o eră în care ceea ce facem nu mai e complet fără dovada social (de pe ecranele altora) că o facem. Jobul devine conținut. Și conținutul devine job. Cam așa au luat naștere și influencerii.

Am început să observ fenomenul în pandemie, când „work from home” a coincis cu explozia poveștilor despre carieră în social media. Cu birouri improvizate transformate în background pentru videouri motivaționale, cu postări despre cum „am învățat leadershipul în trei pași grei, dar valoroși” sau „cum am crescut 10x în 6 luni”. Întâi a fost interesant. Apoi a devenit obositor. Acum e problematic.

Munca, așa cum o vedem noi în online, a ajuns să fie de fapt o „romantizare” a muncii. Problema nu este că oamenii vor să împărtășească din experiențele lor — transparența poate fi un motor al progresului. Problema apare când ajungem să confundăm realitatea muncii cu estetica muncii. Când ajungem să ne evaluăm propria valoare profesională în funcție de reacțiile unui algoritm sau de cât de multe persoane s-au conectat cu noi pe LinkedIn și nu de feedbackul colegilor, al clienților sau al echipei.

În prezent, e mai ușor ca niciodată să creezi un brand personal profesional – un profil de LinkedIn bine construit, o rutină săptămânală de postări despre „lecții de leadership”, poate chiar și un podcast. Însă în timp ce ne construim brandul profesional în online, există riscul să ne îndepărtăm de ceea ce înseamnă, de fapt, să muncim: gândire profundă, colaborare, asumare, consistență. Lucruri greu de comprimat în 300 de caractere și trei emoji-uri.

Această cultură a „postării” are și un efect colateral mai puțin discutat: performativitatea. Fiecare întâlnire, fiecare prezentare, fiecare rezultat devine o posibilă poveste pentru rețelele sociale. Și atunci, fără să vrem, începem să muncim cu gândul la cum va arăta asta în online, nu la valoarea reală a activității.

Se creează astfel o presiune subtilă, dar constantă, de a fi vizibil (de a posta ceva, orice). Dacă nu ai postat despre proiectul X, chiar ai contribuit la el? Dacă nu ți-ai fotografiat panoul de brainstorming, ai fost acolo? Dacă nu ai avut o părere publică despre tendințele din industrie, mai ești un „profesionist relevant”? Dacă nu ai postat o poză de la conferința Y, chiar ai fost acolo?

Această presiune ajunge să aibă efecte și asupra sănătății organizaționale. Creează inegalități – cei mai vocali sunt percepuți ca fiind mai implicați, mai valoroși, chiar dacă realitatea din spatele cortinei spune altceva. Și creează frustrare – pentru că nu toți angajații se simt confortabil să își expună gândurile sau succesele în public.

Cu siguranță, nu spun că trebuie să ne retragem din spațiul digital. Ar fi nerealist – și poate chiar regresiv. Însă trebuie să recunoaștem că trăim
într-un moment de inflație a conținutului profesional și că această inflație vine cu costuri. Printre ele: autenticitatea, concentrarea, echilibrul. Poate că soluția nu e să postăm mai puțin, ci să postăm mai conștient. Să ne întrebăm: ce valoare aduce asta, în afară de validare? Oferă ceva util sau doar întreține o imagine? Și, poate cel mai important, ce nu postez, dar contează cu adevărat?    

Oana Ioniță este Social Media Manager, BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, După Afaceri Premium