Care este cea mai dorită resursă din lume, pentru care toată lumea se luptă. Putem să ne gândim la aceasta ca la noul aur, noul petrol sau noile diamante

Războiul lor pentru cea mai prețioasă resursă de pe glob este reglementat de legi. Tot în această lume nouă, cel mai aprig război se duce pentru mintea umană. Armele: propaganda. Ultimul episod:  justificarea crizei ucrainene. Limitele nu există.

În România, un pescar, un pensionar cu trecut dubios, dar obișnuit al bălții, îi atrage atenția colegului că el știe ceva ce nu mulți cunosc. Este vorba de președintele rus Vladimir Putin. Este ceva legat de vaccinuri, de pandemie, de  cum liderul rus se luptă cu o ocultă mondială pe care pescarul nu o poate identifica. Ultimele luni au fost marcate de pericolul ca problema ucraineană să se transforme într-un război în toată regula între Ucraina, sprijinită mai mult indirect decât direct de Occident, și vecinul mai mare și mai puternic Rusia.

Narațiunea pescarului nu are de-a face cu Rusia invincibilă. Se centrează pe persoană, pe Putin, în ton cu tema centrală a ceea ce pare a fi propaganda vândută de Kremlin Occidentului: un lider rus puternic, dar drept, care nu-și pleacă fruntea în fața intereselor potrivnice națiunii sale și bunului simț (definit adesea după standardele rusești). Cam cum sunt domnitorii din legendele est-europene. De altfel, pescarul român l-a și asociat pe Putin cu Vlad Țepeș. În Germania, povestea este diferită, ținând de sensibilitățile locale.

Despre ea scrie Gideon Rachman, comentatorul principal de politică externă la Financial Times. Într-o plimbare recentă pe străzile Berlinului el a dat peste un personaj agitat care deborda furie. Era un bărbat înalt care-și chinuia bicicleta și țipa în liniștea nopții. Tema discursului său părea să fie aceea că președintele rus Putin este singurul lider mondial de încredere și că americanii încearcă din nou să păcălească Germania să intre într-un război. Este tentant – dar prea optimist – să respingi astfel de scene ca fiind lipsite de sens, scrie Rachman.

Sondajele recente sugerează că 26% dintre americani sunt de acord că „Joe Biden este un președinte marionetă” controlat de interese obscure; în timp ce 31% dintre americani, 28% dintre francezi și 23% dintre germani cred că este cert sau probabil adevărat că există „un singur grup de oameni care controlează în secret evenimentele… și conduc lumea împreună.”

Aceasta pentru că criza din Ucraina a evoluat într-o perioadă în care teoriile conspirației se răspândesc în întreaga lume occidentală. Liderii vestici sau din UE care se luptă să formuleze un răspuns eficient și unit față de Rusia știu că atragerea de partea lor a opiniei publice este critică. Pentru fiecare nebun care aruncă cu biciclete există mult mai mulți cetățeni care sunt neîncrezători în guvernele lor. Opinia publică din Vest a arătat rareori niveluri mai scăzute de încredere în liderii politici ca acum. Barometrul anual Edelman Trust arăta în ianuarie un „colaps al încrederii în democrațiile dezvoltate” – doar 46% dintre germani, 44% dintre britanici și 43% dintre americani având încredere în guvernele lor. Lupta pentru Ucraina se desfășoară în timp ce străzile din Ottawa, capitala Canadei, sunt sufocate de anti-vaxxeri.

Demonstrații asemănătoare au loc la Paris și în alte capitale occidentale. În SUA, președintele Joe Biden încă mai trebuie să se confrunte cu teoriile conspirației despre relațiile de afaceri anterioare ale fiului său în Ucraina. În Marea Britanie, Boris Johnson, premierul Brexit, prins într-un scandal cu petreceri ilegale, se visează personaj în teoriile conspirației. Problema încrederii este acum centrală în lupta internațională pentru Ucraina. Guvernul rus este expert în „războiul hibrid” – unde informațiile și formarea opiniilor fac parte din luptă. Putin este un fost spion. Cât de bun a fost, nimeni nu știe. Cât de bun strateg este, se vede acum.

Guvernele occidentale sunt foarte conștiente că au fost prinse pe picior greșit în războiul informațional rusesc în trecut, nu în ultimul rând în timpul alegerilor prezidențiale din SUA din 2016. Acesta este, parțial, motivul pentru care Casa Albă oferă acum briefinguri de informații nu doar președintelui, ci și lumii în general. Jake Sullivan, consilierul pentru securitate națională al lui Biden, a urcat pe podiumul Casei Albe pentru a spune lumii fără ocolișuri despre acumularea de trupe rusești la granițele cu Ucraina și pentru a avertiza cu privire la iminența unei invazii.

Scopul nu a fost pur și simplu să le acorde americanilor timp să iasă din Ucraina. A fost un efort al SUA de a câștiga controlul asupra narațiunii principale, înainte ca Rusia să o facă. Dar orice efort al SUA de a folosi informațiile pentru a modela opinia publică globală trebuie să se confrunte cu umbra războiului din Irak. Efortul, încununat cu succes, al Americii de a construi o „coaliție a celor dornici” în 2003 s-a bazat pe publicarea unor informații conform cărora Saddam Hussein era în posesia unor „arme de distrugere în masă”. Eșecul în a găsi vreo astfel de armă a dat credibilității americane o lovitură din care nu și-a mai revenit niciodată pe deplin. Cu toate acestea, există o diferență importantă între tipul de informații utilizate în Ucraina și cele din Irak. Existența armelor de ditrugere în masă a fost întotdeauna contestată. Faptul că 130.000 de soldați ruși au fost mobilizați la granițele Ucrainei nu este contestat nici măcar de Moscova. Războiul de propagandă s-a purtat jurul chestiunii intenției.

Rusia a negat de la început că pregătește o invazie și a acuzat Occidentul că a promovat în mod deliberat această amenințare. Mesajul Rusiei este că trupele ei se vor pune în mișcare doar dacă sunt provocate de Ucraina. Sugestiile frecvente ale Occidentului că Rusia plănuiește o operațiune înșelătoare pentru a produce tocmai o astfel de provocare sunt cruciale pentru această bătălie a narațiunilor. Unele guverne occidentale ar putea presupune cu multă satisfacție că o victorie în războiul de propagandă cu Kremlinul nu ar trebui să fie dificil. La urma urmei, câtă credibilitate poate avea Putin – după ce a negat mai întâi că a trimis „omuleți verzi” la anexarea Crimeei în 2014 și apoi a recunoscut-o? Sau după ce a trimis asasini să-l omoare pe un fost agent rus în Salisbury, Anglia; și apoi să-i aducă pe asasini la televizor pentru a susține că au vizitat orașul de două ori — dar doar pentru că doreau să vadă celebra catedrală de acolo? Cu toate acestea, succesul rușilor nu necesită convingerea alegătorilor occidentali că Kremlinul spune adevărul. Poate fi aproape la fel de util să sugereze că și Casa Albă minte. Spre deosebire de Irak în 2003, guvernele occidentale par să fie în mare măsură de acord cu privire la ceea ce se întâmplă pe teren în Ucraina. Franța și Germania s-au opus războiului din Irak. Liderii lor chiar au împărțit o platformă comună cu Putin pentru a-și exprima această opoziție.

De data aceasta, guvernele marilor țări sunt unite în opoziția lor față de amenințările Rusiei. Diferențele care există între Washington, Berlin, Paris și Londra țin în principal de strategia diplomatică. Opinia publică occidentală rămâne o verigă slabă. Sondajele recente sugerează că 26% dintre americani sunt de acord că „Joe Biden este un președinte marionetă” controlat de interese obscure; în timp ce 31% dintre americani, 28% dintre francezi și 23% dintre germani cred că este cert sau probabil adevărat că există „un singur grup de oameni care controlează în secret evenimentele…și conduc lumea împreună”. Acest tip de scepticism extrem, irațional, este o bază slabă pe care să se construiască un consens pentru un răspuns politic occidental care ar fi probabil costisitor și periculos. Din nefericire, Putin are mult material cu care să lucreze deoarece încearcă să exploateze slăbiciunile Occidentului. Iar Putin își ține adversarii în șah jucând pe terenul lor. Libertatea din Vest îi ușurează munca. Internetul, presa și platformele de socializare sunt incubatoare de propagandă. La el acasă presa nu mai este demult liberă. Dispune și de un internet pur rusesc, care poate fi decuplat de la rețelele globale. În Vest, RT, o rețea de televiziune internațională, emite în engleză, spaniolă, franceză, germană și arabă. Clipurile sale, de multe ori cu aspect nevinovat, sunt promovate de Facebook. Televiziunea a fost interzisă în mai multe țări, inclusiv în fostele republici sovietice, acum state membre ale UE și NATO, Lituania și Letonia. Mai recent, transmisiunile RT  Deutsch au fost interzise în Germania pe motive de birocrație. În replică, Rusia a închis biroul Deutsche Welle de la Moscova. Războiul informațional este în plină desfășurare.

Între 2005 și 2013, guvernul rus a cheltuit 2 miliarde de dolari pe RT, arată unele estimări. Majoritatea angajaților televiziunii ruse sunt străini, inclusiv americani, dar în funcțiile de conducere sunt ruși, ceea ce dă credibilitate ideii că autoritățile ruse sunt implicate în deciziile editoriale, în cele legate de personal și cenzură. Liz Wahl, fostă jurnalistă RT care a demisionat în timpul emisiei în 2014, susținea că adevăratul scop al RT este de a genera „confuzie și de a semăna neîncrederea în guvernele și instituțiile occidentale, raportând tot ceea ce pare să discrediteze Occidentul și ignorând tot ceea ce este pozitiv”. Americanii au ca instrument de propagandă Radio Free Europe/Radio Liberty. Dar Radio Europa Liberă și-a pierdut de mult timp farmecul până și în fostele state comuniste acum membre ale UE.  Este privită chiar și cu suspiciune.

Teoriile conspirației care înconjoară episoadele căderii comunismului nu au fost uitate. Iar aceste teorii se repetă și repetă. Spre exemplu, guvernul autoritar al Kazahstanului i-a catalogat drept teroriști pe protestatarii care au adus recent țara în atenția comunității internaționale. Terorist este un cuvânt cu un ecou aparte în revoluția din România din 1989. Un expert al ONU a explicat că „etichetarea extinsă a protestatarilor drept teroriști permite folosirea legislației cu aplicare excesiv de largă privind combaterea terorismului în Kazahstan. Este justificată astfel utilizarea forței, inclusiv o politică de folosire a armamentului letal împotriva oricărui individ găsit a fi terorist”. O declarație a ministerului afacerilor externe din Kazahstan trimisă prin e-mail publicației The Diplomat pe 9 ianuarie a început cu o plângere cu privire la acoperirea massmedia străină „unilaterală” a evenimentelor din țară. Declarația arată că, după protestele din regiunea Mangystau și din alte părți, „cererile protestatarilor au fost îndeplinite întru totul”. Apoi, continuă declarația, „protestele pașnice au fost deturnate de grupuri teroriste, extremiste și criminale pentru a escalada tensiunile și violența”.

Putin are mult material cu care să lucreze deoarece încearcă să exploateze slăbiciunile Occidentului. Iar Putin își ține adversarii în șah jucând pe terenul lor. Libertatea din Vest îi ușurează munca. Internetul, presa și platformele se socializare sunt incubatoare de propagandă. La el acasă presa nu mai este demult liberă. Dispune și de un internet pur rusesc, care poate fi decuplat de la rețelele globale.

În Almaty, capitala, conform versiunii guvernamentale a evenimentelor, „Kazahstanul a fost supus agresiunii armate de către grupuri teroriste bine coordonate antrenate în străinătate… atacatorii incluzând persoane care au experiență în zonele de luptă militară în rândurile grupurilor islamiste radicale”.  Problema, desigur, este că statul nu a prezentat dovezi care să susțină această afirmație, cum ar fi numele grupărilor teroriste sau unde s-au antrenat în străinătate teroriștii. Nicio grupare teroristă cunoscută nu și-a revendicat responsabilitatea pentru violență. (Un videoclip apărut pe Telegram pe 7 ianuarie arată patru bărbați mascați cu arme care pretind că sunt „Frontul de eliberare a Kazahstanului”. Pe rețelele de socializare, mulți au comentat că rusa vorbitorului nu avea accent kazah și că Rusia are o istorie ca producătoare de astfel de videoclipuri în scopuri propagandistice.) Guvernul susține că a arestat 10.000 de persoane, dar numele celor mai mulți dintre cei reținuți nu au fost făcute publice. 

Liderul kazah a susținut în mod bizar că „teroriștii” au luat cadavrele camarazilor lor morți de la morgi și de pe străzi – justificând astfel de ce nimeni nu poate contesta explicațiile guvernului. Se poate și mai rău de atât? Probabil. Chiar președintele Serbiei Aleksandar Vučić, mult timp cocoloșit de UE și SUA, a fost ministrul informațiilor într-un guvern al dictatorului sârb Slobodan Milošević, una dintre figurile principale ale sângeroaselor războaie iugoslave. În această poziție, Vučić a fost responsabil cu propaganda, cenzura și controlul presei. În iulie 1995, actualul președinte sârb declara de la tribuna parlamentului că „pentru fiecare sârb ucis, o să omorâm 100 de musulmani“, notează revista franceză Le Monde Diplomatique.