Capitalistul care a fondat cea mai puternică bancă a "Micului Paris"

În opinia istoricului băncilor Ștefan Petre Kirson, Mauriciu Blank a fost unul dintre cei mai importanți bancheri din România înainte de perioada comunistă.

Născut la Pitești, în iulie 1848, Mauriciu Blank era primul copil al lui Lebu Blanco, urmașul unei familii de evrei veniți în România în secolul al XVIII-lea. A făcut studii la Viena, devenind diplomat în științe comerciale și financiare, și s-a întors în România în 1863, când a fost angajat de Jacob Marmorosch. Acesta avea o firmă de negoț și începuse în 1848 activitatea de cămătar, iar împreună cu cumnatul său, Jacob Lobel, a înființat la București o sucursală a Băncii Imperiale Otomane de la Constantinopol, sub numele Banque de Roumanie. După șase ani de activitate, Mauriciu Blank devine acționar al firmei lui Marmorosch, care avea să se retragă la Viena un an mai târziu. La 1 ianuarie 1874 este înființată Banca Marmorosch, Blank & Co., cu un capital de 172.000 lei, care avea exclusiv activități de instituție de credit. De-a lungul timpului, sediul central al băncii s-a mutat din zona Lipscani pe Strada Doamnei, într-un imobil construit de celebrul Anghel Saligny.

Banca a finanțat, în 1877, guvernul român în campania militară pentru obținerea independenței de stat, iar ulterior a acordat fonduri statului pentru construcția mai multor căi ferate și a participat la străpungerea tunelului de la Barboși (1882), la canalizarea orașului București, precum și la modernizarea portului Constanța. În 1899, în plină criză economică în România, banca a acordat un împrumut de 16 milioane de lei Ministerului de Finanțe, împrumut care a fost rambursat în 1903.

Un an mai târziu, Banca Marmorosch, Blank & Co. se capitalizează, transformându-se în societate pe acțiuni cu capital mixt de 8 milioane de lei; președintele consiliului de administrație era liderul politic Petre S. Aurelian, iar director general, Mauriciu Blank (care deținea 3.700 de acțiuni din totalul de 16.000). Celor două familii evreiești, Marmorosch și Blank, li se asociază mai multe bănci străine (Darmstädter Bank din Berlin, Berliner Handels Gesellschaft și Banque Hongroise de Pest), banca păstrându-și denumirea inițială deoarece a continuat să fie administrată de către familiile evreiești din România, îndeosebi de Aristide Blank, fiul lui Mauriciu Blank.

La 30 octombrie 1905 este mărit capitalul social la 10 milioane de lei, iar în 1913 capitalul ajunge la 20 de milioane de lei. Beneficiind de sprijin financiar extern, Banca Marmorosch, Blank & Co. a ajuns să controleze mai multe societăți comerciale din România, deținând părți importante în capitalul social al mai tuturor întreprinderilor mari din industria românească.

În decembrie 1916, prim-ministrul Ion I.C. Brătianu i-a cerut lui Mauriciu Blank părerea în legătură cu trimiterea tezaurului românesc la Moscova, iar bancherul l-a sfătuit să nu-l trimită sub nicio formă în Rusia, susținând că e mai sigur să fie trimis în Anglia. La replica lui Brătianu că ar trebui plătită o primă de asigurare de 10 milioane lei aur, Mauriciu Blank ar fi replicat: ”Consider că într-o vreme când se prăpădesc miliarde prin război, o primă de asigurare chiar de 10 milioane pentru tezaurul țării noastre nu este exagerată„.

Mauriciu Blank, care a activat 66 de ani ca bancher, s-a stins din viață în 1929, înainte ca Marmorosch, Blank & Co., cea mai puternică bancă românească, să intre în incapacitate de plată (1930), urmare a crizei mondiale.