Când liderul coboară printre oameni

Scriu acest editorial pe 21 aprilie, a doua zi de Paște, în care am aflat cu toții de trecerea în neființă a Papei Francisc (născut Jorge Mario Bergoglio, la 17 decembrie 1936). Publicațiile internaționale, dar și cele naționale, televiziunile au vorbit despre viața și moartea Papei pe parcursul întregii zile, iar până când această revistă va ieși de la tipar, multe alte pagini vor fi scrise despre acel Papă care a reunit un șir de premiere: primul papă latino-american, primul iezuit și primul pontif din emisfera sudică. Papa Francisc a fost o figură a contrastelor: un reformator neobosit și, totodată, un tradiționalist cu viziuni ferme. Cel care, la scurt timp după alegerea sa, în 2013, spunea: „Ah, cât mi-aș dori o biserică săracă și pentru cei săraci!” a fost însă și un model de leadership. Atât la propriu – pentru că Sfântul Scaun avea un buget anual de circa 1 miliard de euro, active financiare de aproximativ 2,8 miliarde de euro, aproximativ 4.000 de proprietăți doar în Italia și peste 1.000 de proprietăți internaționale, mii de angajați la Vatican și peste 1 miliard de catolici care slujesc bisericii catolice, dar și la figurat – prin felul în care poate fi interpretat modul în care și-a purtat rolul, și-a dus viața. 

Nu am prea multe amintiri despre Papa Francisc: îmi aduc însă bine aminte de rumoarea care s-a creat când a trecut, la vizita sa în România din 2019, pe Calea Victoriei, în apropiere de birourile noastre de atunci, într-o Dacie Logan. Regret că nu am ieșit eu și eu să îl văd. Și îmi mai aduc aminte de imaginea sa creată în filmul „Cei doi papi” (Netflix, tot 2019), pe care l-am revăzut recent.. Filmul nu este documentar, ci o interpretare artistică – dar atât de profund umană, încât te face să înțelegi mai bine decât o biografie cine a fost, de fapt, acest om: Jorge Mario Bergoglio, fiul unui muncitor la calea ferată din Buenos Aires, care a ajuns liderul spiritual a peste un miliard de oameni. Un om care nu și-a dorit să fie în centrul atenției, ci a acceptat să fie acolo pentru că nu avea voie să se retragă în tăcere când vocile altora aveau nevoie de alinare, de curaj, de sens. Mi-a rămas în minte o replică de la începutul filmului: „Abia acela este un lider adevărat, cel care nu își dorește să fie lider”.  Și m-am gândit că poate tocmai aici e cheia unui alt tip de leadership – unul care nu se clădește pe ambiție, ci pe modestie; nu pe imagine, ci pe vocație. Într-o lume în care liderii se definesc prin carismă, putere și prezență publică, Papa Francisc a ales să fie altceva. Să fie întâi de toate om. Să vorbească cu grădinarii, să asculte ABBA, să glumească, să meargă pe jos printre oameni. Să spună ce gândește și să recunoască ce nu înțelege. Să greșească. Să ceară iertare. Un lider care nu se ascundea în spatele unui protocol, ci cobora printre oameni. Care nu își proteja imaginea, ci vulnerabilitatea. Una dintre cele mai tulburătoare replici din film vine și de la Papa Benedict: „Să fii papă înseamnă să fii un martir cu o sentință pe viață”. 

Și deși se referă la rolul papal, simt că descrie perfect și alte funcții de conducere – în business, în politică, în educație, în orice loc în care ți se cere nu doar să iei decizii, ci să porți pe umeri greutatea altora, să oferi direcție, încredere și sens chiar și atunci când nu le mai simți tu însuți. Dar poate cea mai importantă lecție pe care ne-a lăsat-o pontificatul lui Francisc e aceasta: că modestia nu e o slăbiciune, ci o formă de forță. Că nu trebuie să fii infailibil ca să conduci. Că e mai greu – și mai rar – să fii liderul care stă de vorbă cu angajații despre ultimul meci de fotbal decât cel care dă ordine de sus. Că adevărata autoritate nu vine din titluri, ci din grija constantă pentru binele celorlalți. Papa Francisc a fost, pentru mine, întruchiparea acelui tip de lider pe care nu îl uităm nu pentru deciziile grandioase sau pentru discursurile istorice, ci pentru liniștea pe care o aduce. Pentru umanitatea pe care o iradiază. Pentru curajul de a rămâne fragil într-o lume care îți cere să fii tare. Și, poate mai ales, pentru curajul de a rămâne aproape. Am simțit de multe ori că trăim într-o epocă în care cei care par cei mai puternici ajung în frunte. Că leadershipul s-a transformat într-o cursă de imagine, într-un joc de putere sau într-un instrument de control. Dar când mă gândesc la Papa Francisc – și la omul cald, tăcut, care încerca să își cumpere un bilet de avion pentru o cursă de linie, stătea pe canapea și se uita la un meci sau dansa, îmi amintesc că există și altfel de lideri. Cei pentru care rolul nu este neapărat un scop, ci mai degrabă o chemare.   

Ioana Matei este editor-șef, Business Magazin