Când libertatea ta nu mai are nicio valoare
63% dintre turcii care trăiesc în Germania și s-au exprimat prin vot – in jur 410.000 de persoane din aproximativ 700.000 care au participat la referendum - au sprijinit extinderea puterii prezidențiale în Turcia. Au sprijinit extinderea puterii unui om care spune răspicat că va reintroduce pedepsa cu moartea, a unui om care azi, lipsit de forța legii, are totuși puterea să arunce în închisori ze…
În Belgia, 75% dintre turcii veniți la urne au votat pentru sporirea puterilor lui Erdogan; în Austria au votat „pentru” 73% iar în Olanda 71%. Diaspora turcă de peste mări și țări a votat covârșitor pentru Erdogan: 59% „pentru”, față de 51,3% votul final la referendum.
Acești oameni care au votat „pentru” nu au fost neinformați când au votat, nu au fost torturați niciodată, nu au fost puși în închisori ca opozanții din Turcia ai lui Erdogan. Acești oameni au votat, din sânul unor mari democrații, pentru un dictator.
Putem, în cazul Turciei, să vorbim de “o criză a democrației” ca să justificăm macar parțial votul? Nu, pentru ca Turcia nu a excelat niciodată la acest capitol și este de ajuns să citim romanele lui Orhan Pamuk ca să ne dăm seama. Putem vorbi despre o alegere democratică a poporului? Nici vorbă, pentru că nu poți pretinde ca ar fi democratic un vot manipulat într-o campanie care flutură spaime (“alegeți între mine și haos”!) și în care oponenții regimului sunt în pușcării. Putem, în cazul diasporei turce, să vorbim despre o “răzbunare”, o ipoteză întâlnită în mass-media germane – o populație care, chiar la a treia generație, nu se simte integrată și votează împotriva liniei canonice a țării de adopție? Ciudat mod de a te răzbuna ar fi acesta.
Dar, chiar dacă ar fi de toate câte un pic, un lucru mai puternic îi unește pe cei care au decis rezultatul referendumului: un slab atașament față de libertatea individuală. Pare ciudat când vorbim despre exprimarea neconstrânsă. Dar, de fiecare dată când oamenii votează astfel, ei votează limitarea drepturilor lor individuale în numele binelui comun (de aici etosul imaginar al “unității”, prezent la toate popoarele, dar cel mai des invocat de dictatori) și-și cedează “dreptul lor de întâi născut” pentru o ciorbă de linte, așa cum a făcut Esau – și știm că nepasarea lui Esau și puțina lui considerație pentru dreptul lui i-a condamnat întreaga spiță la slujirea altora, cu o singura posibilitate de salvare: razvrătirea.