Când au apărut primii bani de hârtie din lume și când au apărut și în România

Acum aproape 150 de ani, Principatele Române făceau un pas critic, de la circulația exclusivă a monedelor la primele bancnote. Sistemul bancar și sistemul  monetar erau abia la început și liderii vremii, guvernul Brătianu, își puneau două probleme serioase: va avea populația încredere într-o bucată de hârtie? Tipărirea de bani va duce la inflație? Nevoia A fost însă mai puternică decât temerile, pentru că România avea un deficit bugetar uriaș la acea vreme și avea nevoie să finanțeze Războiul de Independență, adică participarea din acei ani la războiul ruso-turc, de partea Imperiului Rus. Așa au intrat în scenă primii lei din hârtie.

Banii n-au valoare, ci cantitatea de bunuri pe care o poți cumpără cu ei. Până nu de mult, valoarea monedelor naționale era garantată de o cantitate de aur sau alte metale prețioase pe care băncile o dețineau. Acum însă, valoarea monedei este garantată de băncile centrale. Banii sunt, probabil, cea mai utilă invenție fără valoare.

Prin România au circulat mult timp monede străine, înainte ca Petru Mușat să bată prima monedă proprie undeva în secolul al XIV-lea. Deși mai mulți domnitori au bătut monede, în continuare au circulat în paralel și monede străine. Banii din hârtie sunt documentați prima dată încă din China Dinastiei Ming (1368-1644). În spațiul românesc, și-au făcut apariție undeva la finalul secolului al XIX-lea.

În primăvara anului 1877, finanțele României erau la pământ, povestesc istoricii care au expus la Muzeul Național de Istoria României (MNIR) câteva dintre primele bancnote care au fost emise pe spațiul actualei Românii. Cu un an înainte, guvernul României înregistrase un deficit bugetar de 35,3 mil. lei, o sumă uriașă, având în vedere că veniturile la bugetul de stat, obținute în cea mai mare parte din „capitație”, adică efectiv impozit pe cap de locuitor, erau de 3-40 mil. lei. 

„În Balcani, creștinii se războiau cu otomanii, iar armata Imperiului Rus – cu care România avea semnată o convenție militară – trecea spre sudul Dunării, ducând la instalarea de facto a stării de război între România și Poartă. Războiul care se întrezărea aducea cheltuieli uriașe pentru finanțele firave ale țării. În acest context, în vederea acoperirii nevoilor financiare urgente, guvernul Brătianu a adus în atenția Parlamentului de la acea vreme un proiect privind emisiunea de hârtie-monedă, destul de asemănător cu un proiect respins de Adunarea Constituantă în 1866”, povestesc istoricii de la MNIR.

O lună și zece zile au durat dezbaterile în cele două camere ale puterii  legislative de la acea vreme. Adversarii proiectului vorbeau despre creșterea prețurilor ca urmare a tipăririi de bani.

După un prim vot, indecis, discuțiile asupra proiectului au fost reluate. Pe 16 iunie a fost aprobat de Senat și pe 19 iunie proiectul a trecut și de  Adunarea Deputaților. Legea nr. 1.368 pentru emiterea de bilete ipotecare în sumă de 30 milioane lei a fost promulgată pe 22 iunie și publicată în Monitorul Oficial nr. 132 din 24 iunie 1877.

„Legea prevedea emiterea unor cupiuri de 5, 10, 20, 50, 100 și 500 de lei, cu o valoare totală de 30 de milioane de lei (aproape egalând valoarea monedelor românești emise în intervalul 1867-1876), fabricarea acestora fiind făcută în condiții similare cu cea a biletelor de bancă, sub controlul Ministerului de Finanțe. Biletele erau la purtător, cu un curs obligatoriu, fiind primite la par de toate casele publice, cum era și moneda metalică, ele fiind garantate prin proprietăți rurale ale statului, evaluate la o valoare dublă”, mai explică istoricii de la MNIR.

Banca Națională a României încă nu exista, așa că managementul operațiunilor specifice a fost încredințat unui consiliu special al biletelor ipotecare, compus din șase membri, printre care și ministrul finanțelor, Ion Câmpineanu în acel moment, care prezida lucrările. Pentru cheltuielile legate de emiterea biletelor era prevăzută suma de 100.000 de lei, care se va dovedi insuficientă, fiind cheltuiți, după unele surse, spre 300.000 de lei.

„Comitetul hotărâse ca fabricarea bancnotelor să se facă la Banca Franței, instituție cu experiență și reputație în domeniu, de fabricarea hârtiei, desen și gravură urmând să se ocupe artiști și furnizori agreați de aceasta.”

S-a stabilit ca bancnotele să aibă imprimate data de 2 iunie 1877, adică momentul în care s-a publicat legea. Ca filigran s-a stabilit profilul împăratului Traian, la acea vreme România încercând să își afirme cât mai puternic latinitatea, origine care oferea noblețe. Pentru bancnotele 100 și 500 de lei a fost adoptat un al doilea filigran cu profilul unei femei, care simboliza România.

„De remarcat faptul că graficienii francezi au avut la bază mo­dele inspirate din viața pictorului Nicolae Grigorescu (1838-1907) – renumit și pentru tablourile cu tematica Războiului de Independență -, acestea rămânând iconografia de bază pentru majoritatea bancnotelor românești până în 1947.”

Astăzi bancnotele sunt semnate de guvernatorul Băncii Naționale a României (BNR), Mugur Isărescu, și de casierul central, dar la început banii de hârtie purtau patru semnături: a ministrului de finanțe, a doi membri ai Comitetului biletelor ipotecare (primele bancnote – n. red.) și una a casierului central al tezaurului.

Astfel, între 13 iunie 1878 și octombrie 1879 au fost puse în circulație bilete ipotecare în valoare de 26,3 mil. lei și rezerve pentru toate acestea, pentru înlocuirea lor în caz de uzură.

„Deși au fost masiv retrase după introducerea pe piață a bancnotelor emise de Banca Națională, biletele ipotecare au fost scoase definitiv din circulație în anul 1889, iar cele cu supratipar (rămase la populație într-un număr infim) au figurat ca fiind în circulație până în 1940”, mai notează istoricii care au amplasat mica expoziție de la Muzeul Național de Istorie.

Cu toate că, practic, prima tipărire de bancnote a avut ca scop finanțarea Războiului de Independență și acoperirea nevoilor buge­tare pe termen scurt, din cauza întârzierilor legate de procesele de design, producție și transport, într-un final tipărirea bancnotelor nu și-a atins scopul.

„Însă, în ciuda afirmațiilor oponenților introducerii lor din 1877, biletele ipotecare au fost acceptate cu încredere de populație și nu au dus la o inflație galopantă. Mai mult, introducerea lor a constituit un prim pas care a dus la o veritabilă explozie a utilizării bancnotelor în România.”