Business sportiv. Spania pariază pe tineri. Naționala iberică a cucerit al doilea titlu mondial la fotbal cu doi titulari de sub 20 de ani. Câți dintre tinerii fotbaliști români visează la acest titlu și câți reușesc în sportul rege?

♦ În timp ce Spania culege roadele investițiilor făcute în academii și în dezvoltarea juniorilor de-a lungul timpului, fotbalul românesc continuă să se bazeze pe efortul părinților ♦ România are peste 140.000 de copii și juniori legitimați la cluburile de fotbal, dar nu a mai ajuns la Campionatul Mondial de Fotbal din 1998.

Echipa națională a Spaniei a reușit duminică 19 iulie să câștige titlul de campioană mondială la fotbal după ce a învins-o pe Argentina. Este a doua oară pentru Spania când deține acest titlu, prima oară reușind să cucerească titlul în 2010. De data asta, Spania nu a surprins doar cu tehnica și jocul de pe teren, dar și cu componența lotului. Doi tineri, Lamine Yamal și Pau Cubarsi, au ieșit din linie nu doar prin performanțele lor, dar și prin vârstă. Ambii au fost titulari în meciul final, reușind să devină campioni mondiali la doar 19 ani.

Mulți copii și tineri visează să ajungă acolo, dar la fel de mulți nu reușesc nici măcar o dată în viață, însă aici e nevoie de mai mult decât speranță și noroc, e nevoie de un întreg sistem și o țară care să îi sprijine. Ar putea România să parieze pe tineri pentru a reuși în sportul rege?

România nu s-a mai calificat la Campionatul Mondial de Fotbal din 1998, când Generația de Aur a reușit să ducă tricolorul în sferturile de finală ale competiției. De atunci, România doar a visat, însă cele aproape trei decenii de absență la mondiale ar trebui să pună sub semnul întrebării modul în care este organizat sportul local. Generația de Aur ar putea fi la fiecare mondial dacă ar exista o schimbare de macaz. Ar putea România să parieze pe tineri precum o face Spania?

Cluburile sportive locale numără peste 140.000 de tineri, cadeți, juniori și copii, care sunt în evidențele Federației Române de Fotbal, aflați în diferite stadii de pregătire în sport, însă mulți cu speranța că vor ajunge tot mai sus. Însă speranța nu e întotdeauna suficientă pentru a face performanță în sport.

David Ilie are 11 ani, iar visul său e să joace în liga 1 și să ajungă la echipa națională, de altfel o poveste a multor copii care joacă fotbal. Părinții lui alocă circa 10.000 de lei în fiecare an pentru ca fiul lor să poată merge în continuare la antrenamente, cât și în cantonamente.

„Mulți copii poate au talent, dar nu au susținerea financiară a părinților. Probabil că mai sunt cluburi care sprijină copiii, dar nu e o situație uniformă pentru toți cei care practică sport“, spune tatăl lui David.

Spania nu a pariat pe tineri dintr-o pură întâmplare, ci ca urmare a unui sistem construit în ani, unde tinerii și copiii sunt sprijiniți încă de la vârste fragede, fără să sară etape. În România, viitorul sportului depinde de resursele financiare ale părinților, când acestea nu există, parcursul sportiv al copilului s-a încheiat.

„În România, nu se pune chiar atât de mult accentul pe pregătirea la un nivel profesionist chiar de la vârste fragede, cum se întâmplă în alte țări. Am vorbit cu un prieten din Spania, care are copiii la un club mic de fotbal de acolo. Mi-a zis că au mai multe beneficii, li se pune la dispoziție gratuit din partea clubului echipamentele de joc, terenurile de antrenament și cam tot ce au nevoie, astfel încât să nu mai fie o povară pentru părinți”, mai spune tatăl lui David.

În România, mulți părinți trebuie să plătească echipamentele, antrenorul, închiriatul terenurilor, cât și costurile de deplasare în cantonamente sau competiții, de altfel o situație dificilă o au și cluburile sportive, care se susțin în principal din cotizațiile părinților. Iar cu cât nivelul de pregătire creștere, cu atât și costurile sunt mai mari.

Există însă și copii susținuți, mai ales cei care fac parte din marile cluburi de fotbal locale, însă nu e o situație liniară, ci mai degrabă excepții ale unui sistem.

Tinerii români nu sunt mai slabi sau mai puțin talentați de către spaniolii, francezii sau italienii, ci nu au însă parte de aceleași condiții, de aceleași beneficii ca sportivii din alte țări. România poate ar avea șanse să ajungă la Campionatul Mondial dacă ar exista o coerență în sportul românesc, dar și o schimbare a modului în care se fac lucrurile, nu doar în rândurile seniorilor, ci mai ales începând de la sportivii cu vârste foarte fragede.

Schimbarea de paradigmă ar putea fi dificilă, iar mulți copiii deja se gândesc să ia calea străinătății, către cluburi unde există o structură, un sistem în jurul lor și posibilitatea de a crește. 

Mark Fazakas, 11 ani, se gândește deja să participe la selecțiile făcute de cluburile din afara țării, în speranța că va fi selectat. Tatăl lui Mark spune că asta e singura lui cale pentru a putea crește în acest sport.

„Cluburile mari din afara investesc foarte mult în copii, cât și în părinți. În momentul în care fac diverse camp-uri și selectează copii, ei merg către părinții copiilor selectați și le propune să se mute alături de copil în țara respectivă. Clubul îi va ajuta pe părinți să își găsească cazare, loc de muncă și îi va oferi tot sprijinul necesar copilului pentru a face sport. În momentul în care copilul va deveni un sportiv profesionist, ei își vor lua niște comisioane”, explică tatăl lui Mark.

Altfel spus, totul este business, însă în România nici viziunea de business nu există în sportul românesc.

Și tocmai asta ar trebui România să învețe de la Spania, care nu a devenit campioană mondială pentru că a avut doi tineri excepționali, ci pentru  că a construit un sistem care le-a permis să ajungă acolo. România nu duce lipsă de copii talentați, ci de un cadru care să le transforme speranțele în performanță. Cât timp succesul unui viitor fotbalist depinde mai degrabă de posibilitățile financiare ale familiei decât de sprijinul oferit de cluburi și de stat, comparația cu marile puteri ale fotbalului va rămâne doar un exercițiu de imaginație pentru România.