Blestemul Cassandrei: Să știi viitorul și nimeni să nu te creadă

Lev Tolstoi, unul din cei mai mari scriitori pe care mintea unui dumnezeu bun a putut să-l născocească, a stat în tinerețe, ca tânăr ofițer al armatei țariste, la București cam un an, prin 1854-1855. Desigur, alături de armata rusă. Dacă-i citești memoriile scrise la cumpăna apelor, nu vei găsi în ele decât o adâncă și tristă meditație despre soarta omului în lume dar și mulțumiri fierbinți adresate dumnezeului care l-a inventat pe el. Dacă-i citești scrisorile din tinerețe, găsești că Bucureștiul, la 1854, era un oraș mișto, cu bordeluri pline de fete frumoase și o șampanie splendidă la Capșa. Tolstoi era conte, nu un soldat de rând, avea acasă pământuri întinse și mujici ce i le cultivau, așa că-și permitea și bordelurile de lux și Capșa și șampania franțuzească. A murit, gonit de dumnezeul lui pe care l-a adorat, într-o gară de provincie, ca ultimul cerșetor. O stradă din București îi poartă numele – e undeva prin cartierul Primăverii.

Generalul Pavel Kiseleff a condus administrația rusească în Țările Române între 1829 și 1834. El a dat prima constituție a celor două principate românești, „Regulamentul organic“ –

într-un fel Kiseleff a grăbit unirea celor două principate. Valabil pentru Moldova și pentru Țara Românească, „Regulamentul organic“ a rămas în vigoare până în 1856 – până la Congresul de la Paris, încheiat după războiul Crimeei, când Rusia a pierdut în fața alianței dintre Imperiul Otoman, Franța, Anglia și Sardinia. Un mare bulevard din București îi poartă acum numele. În memoriile sale, Kiseleff vorbește și de anii petrecuți la București. Vorbește de orașul Ploiești și se îngrozește de cât de murdar este, de cât de desfundate sunt drumurile. La fel ca Tolstoi, Kiseleff era nobil (conte) crescut într-un palat din Moscova. Așa că nu este de mirare că e uluit de sărăcia altora, deși țăranii ruși erau, probabil, mult mai săraci decât locuitorii Ploieștiului anilor 1830.

Președintele Poloniei, Andrzej Duda, susține: Dacă Ucraina va cădea, următoarele ținte ale Rusiei vor fi Varșovia, Helsinki și București. Pare greu de crezut. Și, desigur, nimeni nu-l crede pe Duda.

Aproape de Piața Obor din București era, până mai acum câțiva ani, o cruce de piatră ce explica în slavonă: pe acest loc, în 1877, era un izvor din care au băut apă caii țarului Alexandru al II-lea și ai regelui Carol I, în drumul lor spre Plevna. Și, da, sub Carol I România și-a câștigat independența (Carol a condus armata română în bătălia pentru independență, Alexandru pe cea a imperiului), alături de ruși, dar a pierdut definitiv „gubernia Basarabia“, care a fost atribuită imperiului țarist, în urma Congresului de la Berlin, un an mai târziu. Țarul Alexandru al II-lea a fost asasinat la patru ani după bătălia de la Plevna, dar este o tradiție la ruși să-și asasineze împărații. Ecaterina cea Mare (Ecaterina a II-a) și-a omorât soțul, țarul Petru al III-lea, și i-a luat tronul. Fiul ei, țarul Pavel I, avea să fie asasinat la rându-i, câteva decenii mai târziu. Țarul Alexandru al II-lea a fost asasinat de anarhiști, țarul Nicolae I a fost asa­sinat de bolșevici, iar Stalin, despotul care a omorât mi­lioane de ucraineni prin înfo­me­tare și mi­lioa­ne dintre semenii săi ruși trimiși în Gulag, a fost lăsat să moară, la 75 de ani, înecat în propria-i vomă, pentru că nimeni nu a vrut/nu a avut curajul să-l ajute.

Rusia țaristă a tratat mereu țările române drept un teritoriu al nimănui. Când aveau chef, veneau la București ca să se bată cu turcii sau în plimbare. În 1812 au luat Basarabia ca pradă de război – într-un război pierdut de turci. Că nu au luat toată Moldova, până la Siret, s-a întâmplat pentru că Napoleon I al Franței se apropia de Moscova și rușii a trebuit

să-și mute trupele, așa că s-au mulțumit cu ce au primit în urma unor negocieri în grabă cu turcii (plata daunelor de război se făcea, la acea vreme, mai ales prin cedare de teritorii). Alexandru al II-lea nu a transformat România (Moldova și Țara Românească) în „gubernie“, nu pentru că nu ar fi vrut, ci pentru că nu avea bani. Când cucerești un teritoriu, trebuie să-l și întreții. Rușii s-au răzbunat după al doilea război mondial, când au luat ostatecă întreaga Românie, până ce „Imperiul Răului“, cum l-a numit Ronald Reagan, s-a prăbușit.

Acum, președintele Poloniei, Andrzej Duda, susține: Dacă Ucraina va cădea, urmă­toarele ținte ale Rusiei vor fi Varșovia, Helsinki și București. Pare greu de crezut. Și, desigur, nimeni nu-l crede pe Duda. Există însă mitul Cassandrei. Cassandra a fost o preoteasă a zeului Apollo. Apollo s-a îndrăgostit de ea și i-a oferit darul profeției, în schimbul iubirii ei. Cassandra a acceptat, dar mai apoi s-a răz­gândit. Cum darul nu mai putea fi luat îna­poi, zeul a blestemat-o. Iar blestemul este desăvârșita pedeapsă a unui zeu amăgit și desă­vârșita pieire a unui muritor: să știi mereu adevărul, să-l spui, dar nimeni să nu te creadă.

Asta s-a întâmplat în Ucraina. Toată lumea a știut, dar nimeni nu a crezut. Ce va fi, doar Cassandra știe. Noi mergem cu necredința mai departe.