Birgit Niessner, Erste Group: Poate deveni România o națiune bogată?

Succesul României în procesul de recuperare a decalajului față de țările europene avansate este incontestabil. În doar opt ani, în perioada 2000 – 2008 economia României s-a catapultat de la o pondere de 23% din PIB-ul pe cap de locuitor al vechilor state membre ale UE la 42%. Cu toate acestea,  procesul de convergență a luat o pauză odată cu apariția crizei. Și fiindcă România mai are mult până să ajungă din urmă țările din Europa Occidentală, se pune următoarea întrebare arzătoare: cum poate ajunge la acel nivel? Mai funcționează încă motorul creșterii și oare acesta este cel potrivit pentru viitor?

Motorul creșterii României a fost alimentat de un sector industrial puternic și de intrări de investiții străine directe semnificative, care au adus tehnologie în țară. Acest import de productivitate a facilitat dezvoltarea industriilor orientate spre export. Povestea de succes a mărcii Dacia este un exemplu bun pentru ceea ce Banca Mondială numește „mecanismul de convergență“ european: cooperarea în domeniul tehnologiei de înaltă performanță între noile și vechile state membre ale UE duce la excelență în industria din Europa Centrală și de Est.

Vestea bună este că acest motor de creștere funcționează în continuare, chiar și pe timp de criză. Producția industrială a României s-a redresat rapid, spre deosebire de cea din Europa de Sud. Pornind de la o valoare de 100 în 2005, producția industrială a României a crescut la 130 în 2011, în timp ce acest indicator a scăzut la 88 pentru Italia. Efectul crizei asupra investițiilor străine directe și exporturilor este vizibil cu ochiul liber, însă o parte din acesta a trecut deja.

Vestea proastă este că vechiul model de creștere nu va fi suficient pentru a mai reduce din decalaj în deceniul următor. Dincolo de faptul că în Ro­mâ­nia există încă prea mulți oameni care lucrează în agricultură, obstacolul din calea unei creșteri bazate mai mult pe inovație este numărul prea mic de angajați din sectoarele de producție bazate pe tehnologie de înaltă performanță. Doar 6% din angajați lucrează în sectoare de înaltă performanță  în Româ­nia, în condițiile în care această proporție este dublă în Republica Cehă. Mai mult, unii critici spun că povestea Dacia nu este legată de excelența tehnologică, ci de costurile reduse ale forței de muncă.

Totuși înainte de a critica totul fără discernământ, aș vrea să clarific câteva aspecte și să propun o soluție de a atinge „Convergența 2.0“.

Da, România este o țară cu costuri reduse. Costurile orare cu forța de mun­că ajung la 15% din media zonei euro, însă productivitatea muncii este relativ mare, de 38% din media zonei euro.

 Cu toate acestea, pe măsură ce costul forței de muncă va crește, acest avantaj își va pierde din importanță. Aceasta ar trebui să fie șansa de a avansa de la statutul de țară cu costuri reduse și de a îmbunătăți competitivitatea care nu se bazează pe preț.

Forumul Economic Mondial a fost pionier în analiza modului de evaluare a competitivității globale și a realizat un indice în care România ocupă locul 78 din 144 de țări. Oare cărui motiv se datorează această performanță mediocră, care situează România între Georgia și Botswana? Competitivitatea României are de suferit din cauza lipsei inovației, infrastructurii slabe și instituțiilor prost administrate. Mulți români vor spune că toate acestea sunt arhi-cunoscute. Prin urmare, n-am să mai insist și asupra faptului că România a rămas tot cu doar 200 km de autostradă sau asupra deficiențelor de guvernare.

Aș prefera să revin la inovație deoarece cred că aceasta este direcția în care România ar trebui să se concentreze. România s-a descurcat foarte bine la importul și implementarea tehnologiei. Însă pe măsură ce avansează, țara se va apropia de frontiera tehnologică. Mai mult, va ajunge la un punct în care nu va mai fi posibil să imite succesul altor țări. În schimb crearea de cunoștințe și inovație „fabricate în România“ trebuie să devină noul motor de creștere.

Este oare România pregătită pentru așa ceva? Încă nu. Comisia Europeană propune în cadrul „Strategiei 2020“ creșterea fondurilor alocate pentru cercetare și dezvoltare și majorarea numărului tinerilor care urmează studii universitare. România cheltuiește doar 0,48% din PIB pentru cercetare și dezvoltare, însă obiectivul stabilit este de 2% (și chiar de 3% pentru țările avansate din UE). Fiecare leu cheltuit în acest domeniu contează!

Bineînțeles, se poate pretinde foarte ușor că trăim în vremuri de austeritate fiscală și că pur si simplu nu sunt destui bani. Totuși, se pot lua multe măsuri cu costuri reduse pentru a eficientiza piețele și a îmbunătăți cooperarea dintre instituțiile de cercetare și companii. Țintim spre o societate deschisă, unde inovațiile locale înlocuiesc tehnologia importată. Vechile competențe, devenite învechite, trebuie înlocuite cu altele noi. Dacă România vrea să intre în liga țărilor cu tehnologie de înaltă performanță , se va confrunta cu fluctuații mari la nivelul companiilor și locurilor de muncă, întrucât angajații și capitalul se vor transfera spre noile sectoare de viitor. Este vorba de ceea ce economistul austriac Schumpeter a denumit „distrugere creativă“. Aceasta este calea corectă spre care trebuie să se îndrepte România și locuitorii săi.

Birgit Niessner este analist-șef la Departamentul cercetare macro­econo­mică pentru ECE în cadrul Erste Group

Toate stirile sunt pe zf.ro