Banking londonez. Și ceva în plus

“Am fost promovat recent și sunt responsabil momentan pentru oportunitățile strategice în zona de credit corporatist și suveran în piețele emergente din Europa, Africa și Asia”, descrie Moșneanu rolul său în cadrul JPMorgan Chase. Pe scurt, românul lucrează cu fonduri mari de investiții de la nivel global pentru a le ajuta să investească în oportunități care rezonează cu politica lor internă. Tranzacțiile la care lucrează sunt complexe și poate dura luni întregi până se finalizează, după cum spune chiar el.
„Dinamica din piețele de capital și riscurile geopolitice sunt factori pe care îi luăm mereu în considerare. Vorbim de o platformă care generază zeci de milioane de dolari anual.” Cam așa sună jobul actual al lui Mihai Moșneanu, însă povestea sa și a carierei lui în domeniul financiar sunt mult mai lungi și chiar mai complexe.
Mihai Moșneanu a plecat din România în 2006 pentru a urma studiile în economie la University College London. „Am terminat primul în anul meu cu ceea ce sistemul britanic numește First Class Honours.” Nu a știut însă de la început ce cale își dorea să urmeze din punct de vedere profesional. Pentru primul an cel puțin, ideea revenirii în țară a fost constantă. Însă, treptat, atât apropierea de noul acasă (Londra), cât și oportunitățile profesionale pe care le-a remarcat l-au făcut să încerce să obțină un job în investment banking, o industrie atât de râvnită și de competitivă.
„Am absolvit (universitatea – n.red.) în anul 2010, care din perspectiva pieței muncii a fost probabil cel mai stringent an din timpul crizei.” A obținut însă, „în cele din urmă”, un internship de 10 săp­tă­mâni la Nomura, o bancă de investiții japoneză care la momentul acela achiziționase de puțin timp portofoliul din Europa și Asia rămas în urmă falimentului Lehman Brothers. La sfârșitul celor 10 săptămâni i s-a oferit un job full time.
„Au fost doi ani de început incredibil de interesanți, acoperind piețe emergente, de la Africa de Sud la Israel și regiunea de centru și est a Europei.” La sfârșitul lui 2012 a primit un telefon de la JPMorgan, cea mai mare bancă de investiții din lume, și decizia de a accepta un job aici nu a fost deloc grea.
„Șase ani mai târziu, simt că am făcut alegerea corectă pe deplin. Este un mediu incredibil de competitiv; în general primim peste 10.000 de aplicații pentru 70-80 de joburi entry level anual”, spune executivul român. Prima sa poziție în cadrul băncii a fost aceea de vice-president pentru global emerging markets – CEE origination & derivatives risk management, conform profilului său de pe rețeaua de socializare de business LinkedIn. Funcția actuală a preluat-o de doar câteva luni.
În total, au trecut 12 ani de când a plecat din România și nu are în plan să se întoarcă prea curând, deși nu exclude complet această posibilitate.
„Cei 12 ani au trecut incredibil de rapid. Am plecat pentru că asta mi-am dorit din școala primară. A fost o chemare internă pentru o nouă experiență, o chemare pe care nu o pot explica.” Uitându-se în urmă, spune că a avut o copilărie frumoasă și a avut sprijinul necondiționat al familiei în alegerile pe care le-a făcut. „România pentru mine nu a fost o experiență tipică a tranziției postcomuniste. Spiritual însă, nu a fost de ajuns. Am avut constant curiozitatea să aflu ce este în plus în lume, ce este «acolo».”
Recunoaște că în acest moment nu urmărește activ varianta de a se întoarce în țară. Singura „strigare interioară”, după cum spune el, este aceea, „poate naivă”, de a schimba ceva, cât de puțin, în bine. România de astăzi se pierde din cauza mediocrității care vine de la vârf, adaugă Mihai Moșneanu.
„Cred că dacă m-aș întoarce vreodată ar fi în zona de politici publice sau chiar politică, unde sper să pot aduce puțină valoare din experiența mea.” Spune că e mai puțin importantă poziția – angajat sau antreprenor. În măsura în care ca angajat poți schimba ceva, este o variantă.
„Mama mea este angajat, tatăl meu este antreprenor. Din punctul meu de vedere, ambii au contribuit social pozitiv în România.” Ceea ce contează este modul în care îți manifești etica profesională și viziunea.
Ultima oară a fost acasă, în România, la sfârșitul lui august, la nunta unuia dintre cei mai buni prieteni ai săi, care trăiește la rândul lui la Londra: „A fost o petrecere frumoasă”.
El este originar din Ploiești, oraș despre care spune că „din păcate nu s-a schimbat aproape deloc în ultimii 12 ani”. Bucureștiul, în schimb, a devenit mult mai european: „Oamenii zâmbesc, sunt diverși, poartă haine colorate și merg la cafenele și restaurante pentru că se bucură de viață, nu doar pentru a celebra un botez, o nuntă sau o zi de naștere”.
În puținul timp petrecut în țară, i se pare îmbunătățit și traficul și adaugă că poate mult mai bine nu se poate pentru o capitală, un oraș cu câteva milioane de locuitori. Recunoaște însă că nu are experiența navetei zilnice în România pentru o părere avizată. „În România este încă o cultură mare a jeepului, a mașinii mari ca statut sau a mașinii în general.” Cu cât oamenii sunt dispuși să meargă mai mult pe biciclete, să ia metroul, cu atât traficul se va îmbunătăți, crede el. În Londra, toată lumea folosește transportul public. Este eficient, util și sigur. Nu există nicio exigență socială de a deține o mașină. „Eu nu dețin una.”
Cum arată o zi obișnuită în viața unui bancher de investiții în Londra, unul dintre cele mai cosmopolite orașe din lume și – pentru moment – capitala financiară a Europei?
Ziua începe adesea cu alarma de la 5:15. „Mă duc la sală la un bootcamp la ora 6:00, clasă care durează o oră. Este important pentru mine să am acea oră la început de zi”, spune el. Îl ajută să se concentreze, să fie productiv și motivat la muncă în restul zilei, după cum precizează executivul.
Ajunge la birou în jurul orei 8. „Știu că poate sună a clișeu, însă nicio zi nu e la fel.” Sunt zile în care începe discutând cu clienți și colegi din Asia, lucrând la tranzacții de finanțare în Orientul Mijlociu, având apoi un prânz cu un client în Londra și teleconferințe cu echipele din New York după amiază. Încearcă să plece de la birou pe la 18:30.
„Niciodată nu termini ce ai de făcut, ideea e să știi când să te poți opri, când, din cauza oboselii, eficiența ta scade.” Serile le petrece la cină cu prietenii, acasă cu partenerul de viață, citind, la operă sau la teatru. „În ultimul an, serile mi le petrec tot mai mult studiind pentru un master în relații internaționale pe care îl urmez part time la Universitatea Cambridge.” O experiență superbă la toate nivelurile, spune el.
Timpul liber și-l petrece și alergând (a participat la maratoanele de la Londra și Berlin), luându-se la întrecere cu înălțimile (a escaladat Kilimanjaro și Aconcagua) sau călătorind. A locuit în cinci țări și a vizitat peste 40. Iar călătoria continuă – în carieră și în timpul liber.

De ce anume vă e cel mai dor din România?

De limba română. Este o limbă minunată, pe care din păcate nu o mai vorbesc atât de des precum mi-aș dori. Viața mea personală este 90% în engleză; la birou, acasă, în weekenduri cu prietenii. În liceu am participat ani la rând la olimpiada națională de limba și literatura română. Citeam atât de mult. Îmi e dor să retrăiesc acele zile, deși dormeam 5-6 ore maximum pe noapte. Îmi e dor de (Liviu – n.red.) Rebreanu și de Marin Preda. Îmi este, firește, dor și de mirosul cozonacilor de acasă de Crăciun, dar încerc, pe cât se poate, să fiu în România în fiecare an în perioada sărbătorilor.
Anul acesta mă voi duce la Alba Iulia de 1 Decembrie. Este un moment solemn – curajul și demnitatea unei generații au dus la Marea Unire. Este un bilanț important pe care România ar trebui să îl aibă ca societate la centenar.
 
Dar, la polul opus, cel mai puțin dor?

De negoțul din taxi, de gropile din asfalt, de pretenția la valoare a unora, care prin aroganță și-au asumat conducerea țării.
 
Spuneți-mi trei lucruri care ar trebui îmbunătățite în România.

„Educația, educația, educația”, ca să îl citez pe un fost premier britanic. Totul pleacă din școală. Am avut o experiență excelentă în România în cei doisprezece ani (de școală generală – n.red.) și liceu, datorită profesorului minunat de matematică din gimnaziu și profesoarei minunate de literatură română din liceu. Mi-au fost mentori incredibili. Din păcate, asta a fost excepția. Per ansamblu, vorbim de un sistem corupt, în care mediocritatea, spoiala și aparența iau locul performanței, efortului și onestității. Clasa politică a facilitat această constantă degradare a societății.
E modul prin care poți continua să controlezi un sistem.
Este, firește, nevoie de drumuri mai bune, de mai puțină „cârpeală” în tot ceea ce se face, dar toate acestea vin din școală, din educație, din modul în care fiecare dintre noi acționează când nimeni nu se uită. Aceasta este adevărata măsură a demnității unei societăți.