Autostrada entuziaștilor

Pentru că știrea a trecut relativ neobservată, reiau datele principale. Editorii francezi s-au aflat o bună bucată de vreme în război cu Google; ei doreau ca gigantul internetului să plătească atunci când indexa un articol, dar și ca taxele plătite de Google să fie raportate la o cifră de afaceri de zece ori mai mare decât cea oficial declarată, de numai 150 de milioane de euro. Presa franceză s-a bucurat de sprijinul președintelui Hollande, care a găzduit semnarea acordului, la care a participat chiar Eric Schmidt.

Banii vor constitui un fond care va finanța proiectele digitale ale presei, siteuri de informații generale și politice, precum și publicațiile prezente în Franța sub formă electronică. Singură așa-zisa presă de divertisment nu poate folosi banii americanilor, situație care ar putea rămâne așa sau ar putea declanșa noi runde de negocieri.
Ce s-a întâmplat? Dacă demersul editorilor are justificări în tocmai situația grea pe care o traversează presa tradițională, de ce le-ar păsa celor de la Google de presa tradițională? Un gigant al economiei “free” care finanțează presa lacomă care vrea bani pentru știri și articole?

Este o situație pe care Eric Schmidt a intuit-o cu mulți ani de zile în urmă și care a devenit realitate acum; Chris Anderson a scris despre asta în “Free: The Future of a Radical Price” în 2009. Google are nevoie de informații pe care să le indexeze și de care să își lege reclamele. Dar presa, cu evidente tendințe de scădere și tabloidizare, este pe cale să nu mai poată furniza informația profesionistă de care acesta are nevoie, iar alternativele – bloggeri, utilizatori, alte tipuri de media online – au apărut, dar nu suficiente.

O organizație media cu greutate și vechime va putea furniza informație de calitate, iar Google nu va avea bătăi de cap cu lipsa de relevanță a articolelor.
Așa că Google a decis să finanțeze presa franceză, pentru că are tot interesul ca furnizorii de informație de calitate să nu piară; cred că este un prim pas dintr-o serie de măsuri și alianțe, unele putând părea acum împotriva naturii, care să asigure viitorul jurnalismului de calitate, indiferent de mediul în care acesta se produce. Mă aștept, sincer, ca Uniunea Europeană să ajungă în curând la concluzia că informația de calitate și mânuirea informației sunt bunuri importante, pretabile subvenționării în egală măsură cu producția agricolă, de exemplu.

Este acesta un drum fără întoarcere, și aceasta este și ideea, alegoria care m-a condus la tabloul din acest număr. Este vorba de “Vladimirka”, tabloul unui pictor rus clasic, pe numele său Isaac Levitan și care a trăit la finele secolului XIX. Este un peisagist atras de nesfârșitul spațiu rus, care nu a pictat mai deloc spații urbane. “Vladimirka” este un drum pașnic de țară, mărginit de o siluetă singuratecă și de o troiță. În zare se deslușește o biserică, iar peisajul este pașnic în ciuda cerului întunecat.

Nu, nu este un peisaj pașnic. Este drumul pe care merg condamnații la exil spre Siberia. Cerul este plumburiu, iar silueta este a vreunei amărâte venite să-l conducă pe cel drag.

Cel mai minunat lucru este că atunci când au venit la putere, la două decenii după moartea lui Levitan, bolșevicii au păstrat Vladimirka și trista ei menire, dar au botezat-o “{osse Entuziastov” – autostrada entuziaștilor.
Bună asta, nu?