Austeritatea tâmpește

Dacă luăm Europa de-a lungul și de-a latul, dăm, de cele mai multe ori, de creștere economică. Timidă, e drept, și dacă e să privești graficele evoluțiile sunt asemănătoare urmelor lăsate din când în când de blândul bou, dar pe moment avem creștere economică. România conduce clasamentul european al creșterii economice pe trimestrul al treilea (în mintea mea chestia asta în sine este un soi de oximoron, ironia amară a nepriceperii) și doar patru nații au înregistrat scăderi ale Produsului Intern Brut.

Mai mult, cei de la Fitch au schimbat macazul și vorbesc acum despre performanțele remarcabile ale grecilor în materie de politici fiscale, iar George Osborne își învinețea recent pieptul în parlamentul britanic, vorbind despre cum a ținut el strâns robinetul cheltuielilor. PIB-ul spaniol nu mai scade, nemții se laudă cu o vânjoasă creștere de 0,3% și vecinii bulgari au săltat și ei la 0,5%. Uau, nu-i ăsta triumful austerității?

Nu. Criza pe care o trăim a demontat un număr important de teorii economice, tocmai pentru că de regulă a fost tratată de minți umile, care nu treceau de relații cauză-efect simple, de genul „Dau afară, deci nu mai cheltuiesc” sau „Tai din investiții, deci mă redresez”.

Să îți imaginezi că austeritatea va putea readuce creșterea economică sănătoasă este o iluzie; graficele acelea produse de boi arată că tocmai acolo unde austeritatea a fost mai puternică revenirea a fost anemică. Iar creșterea economică care le permite liderilor să rânjească pe la înmormântări este pur și simplu recuperarea normală, firească, de după reflux.

Un înțelept zicea că politicienii pot rezolva, de obicei, orice problemă, pentru că de obicei creează o problemă și mai mare. Și atâta timp cât cetățenii trăiesc cu impresia că prima problemă a fost rezolvată și nu sunt informați despre apariția celei de-a doua probleme, avem de-a face cu succese politice. Și am avut tot felul de succese politice – banii pompați în sistemul financiar la începutul crizei, naționalizările de bănci, următoarele tranșe de bani pompați, ștergerile de datorii, reducerile de cheltuieli și austeritatea impusă – care s-au adunat într-o grămadă uriașă de succes care atârnă deasupra Europei întregi și riscă, atunci când va cădea, să cauzeze cucuie serioase bătrânului continent.

Nu vorbesc aici de politicienii români, pentru că, așa cum ne-au obișnuit, sunt pe câmpii, cu floricele în păr: au treabă cu codul penal, să se pună la adăpost, cu amnistii, cu răfuieli pe terenuri agricole; când se plictisesc, mai trag pe hartă o autostradă sau două.

Austeritatea a creat parteneri care nu se mai respectă. Autoritatea a creat lideri peste nimic. Austeritatea a retezat idei. Austeritatea a măcinat inițiative. Și a mai creat austeritatea o clasă de cetățeni care se tem. Se tem de prețuri, se tem să nu rămână fără slujbă, se tem de ziua de mâine. Într-un fel au dreptate: un sfert din cetățenii Europei sunt amenințați de sărăcie, și numărul acestora crește de la an la an. Acum sunt 125 de milioane, într-un continent care și-a propus ca peste numai șase ani să aibă numai 20 de milioane de săraci.

Un profesor de științe politice vorbea recent de un concept care ni se potrivește și nouă, acum, de neoleninism. Am mai vorbit: leninismul s-a dezvoltat într-o perioadă în care legitimitatea politică era asociată cu un soi de expertiză care venea dintr-o iluzorie posesie de cunoștințe superioare, expertiză asumată de liderii politici și susținută orbește de trepădușii acestora. Puritatea ideologiei și menținerea dominației politice a așa-zisei elite erau țeluri în fața cărora alegerile, opinia publică, constituția, legile, principiile democratice sau opoziția politică nu reprezentau nimic. Cum e acum? Și nu numai la noi, ci peste tot în lume.

De asta zic: austeritatea tâmpește. Tabloul este despre înțelepciune: se numește „Cei trei filosofi” și este pictat de maestrul Renașterii pe nume Giorgione. Și este un soi de enigmă acest tablou, pentru că mulți au încercat să identifice cele trei personaje. Unii au spus că sunt filosofi antici, alții cred că sunt cei trei magi, alții că reprezintă cele trei mari religii ale lumii; eu cred că sunt vârstele omului, dar acesta este doar un exercițiu, pur și simplu pentru că mă tem de austeritate și de consecințele ei.