Au vreo șansă statele în lupta cu piețele financiare?

“Noi ne-am lăsat intimidați de ideea că Germania ar rămâne în urmă dacă nu dereglementăm piețele financiare. Așa se face că nu am încercat să introducem sisteme prin care piețelor să li se impună restricții la nivel internațional”, declară șeful social-democraților germani, Sigmar Gabriel, într-un interviu pentru Der Spiegel. Pentru el, problema care se pune acum este “îmblânzirea capitalismului” pentru a doua oară, după ce prima oară a fost îmblânzit de Germania cu decenii în urmă, prin economia socială de piață. O primă măsură propusă: unificarea finanțelor, a impozitării și a politicii economice din zona euro, adică rezolvarea “defectului din naștere” al monedei unice. Inclusă în pachet: taxa pe tranzacțiile financiare. A doua măsură: forțarea băncilor să-și reia rolul de slujitori ai economiei reale, prin separarea activităților de bancă de investiții de cele de bancă comercială. A treia: interzicerea unor tipuri de tranzacții financiare, cum sunt cele prin care speculatorii pot paria pe falimentul unor țări.

Miza: salvarea democrației, restabilirea încrederii cetățenilor în faptul că puterea de decizie a statelor poate fi recuperată de sub asaltul piețelor financiare. “Vedem cum democrația se erodează zi după zi. Șefii de stat și de guvern din UE preferă să se întâlnească sâmbăta și duminica, după închiderea piețelor din SUA și înaintea deschiderii celor din Asia, ca să poată lua decizii fără ca piețele financiare s-o ia razna. Dacă s-a ajuns ca programul politicienilor să fie dictat de orarul de funcționare al burselor, evident că democrația are de pierdut”, a spus Gabriel.

Deși ceea ce spune neamțul pare doar un discurs de politician de opoziție adresat electoratului său social-democrat, iar în cursul interviului se căznește să găsească puncte în care poziția lui se deosebește fundamental de cea a creștin-democraților Angelei Merkel, realitatea e nu numai că ideile celor două partide principale din Germania despre rezolvarea crizei din zona euro s-au apropiat, dar ele se întâlnesc și cu viziunea administrației Obama, a oficialilor de la Bruxelles, a principalilor politicieni francezi, cu cea a conducerii FMI, cu cea a indignaților spanioli și greci și cu cea a mișcării “Ocupați Wall Street-ul”. Pare absurd, dar nu e: unul după altul, oamenii politici au înțeles că au ratat, ani în șir, o mulțime de bune prilejuri de a preveni situația actuală, pentru că nu au reușit să-și coordoneze politicile (naționale) în fața unei forțe globale – economia financiară, adică marile grupuri bancare și fonduri speculative, ajunse adevărata putere conducătoare pe ambele maluri ale Atlanticului, cea care impune ritmul actualelor măsuri de austeritate ce lovesc în bunăstarea populației și deci în baza electorală a politicienilor.

Problema riscului apărut din lipsa de transparență și de reglementare în activitatea fondurilor de investiții speculative figura încă din 2002 ca temă de discuție în The Economist. Rezultatul discuțiilor a fost însă nul: în ciuda unor apeluri din partea conducerii UE, nici până în ziua de azi nu se cunoaște expunerea pe Grecia, de pildă, a fondurilor speculative americane, britanice, internaționale. Angela Merkel și George W. Bush discutau încă din 2006 cum să facă să impună reglementări valabile și pentru Europa, și pentru SUA, tocmai ca să limiteze potențialul de criză ridicat de fondurile speculative și de faptul că marile grupuri financiare se ocupau în același timp și de activitățile bancare clasice, și de investiții cu grad mare de risc în care angajau banii companiilor și ai populației. Nu s-a întâmplat nimic: libertatea giganților de pe Wall Street și din Europa de a acționa și ca bănci, și ca actori în “cazinoul global” al speculațiilor cu instrumente financiare derivate a dus direct la conceptul de “too big to fail”, cu consecințele cunoscute.

În 2008 și 2009, imediat după căderea Lehman Brothers, ideea la modă vehiculată la Bruxelles și Washington era reîntronarea în SUA și introducerea în Europa a legii Glass-Steagall, abolită în 1999, care obliga la separarea băncilor comerciale de băncile de investiții; ulterior, ideea s-a redus pur și simplu la curățarea bilanțurilor, vânzarea unor active și renunțarea la unele divizii neesențiale de către grupurile financiare care fuseseră ajutate cu bani publici și care trebuia să facă rost de resurse spre a rambursa ajutoarele. O serie de grupuri financiare (ING Group e un exemplu) au procedat într-adevăr așa, însă situația altora s-a înrăutățit, pe măsură ce deținerea de obligațiuni ale statelor cu probleme din zona euro s-a transformat dintr-un avantaj într-o piatră de moară în bilanțuri.

Acum, ideea revine pe tapet, după ce planul Bruxellesului de a impune băncilor o recapitalizare – de ordinul a 100 de miliarde de euro în total – pentru îmbunătățirea solvabilității a împins bănci ca Santander din Spania (una dintre puținele bănci care au trecut cu bine de criza de până acum, grație expunerii sale pe America Latină) să declare că mai bine își vând active și renunță la unele activități decât să atragă capital nou de la acționari sau să ceară ajutor de la stat.

Anul trecut, Angela Merkel a devenit bestia neagră pentru toți managerii de fonduri invitați să comenteze la CNBC, după ce a decis să interzică operațiunile speculative de “naked short selling” pe titlurile a 10 grupuri financiare germane (angajarea traderilor în vânzări de titluri, cu scopul de a le răscumpăra mai târziu cu profit, nu numai înainte de a le împrumuta, dar și înainte de a se asigura că au cum să le împrumute – tactică incriminată și în 2008 pentru căderea Lehman Brothers).

Acum, autoritățile americane de reglementare au reușit să promoveze, tot în ciuda protestelor din partea industriei financiare, “regula Volcker” (după numele lui Paul Volcker, fost șef al Rezervei Federale), care interzice băncilor cu depozite garantate de stat să-și plaseze resursele financiare în fonduri speculative și să facă tranzacții financiare în nume propriu (ci numai în numele clienților). Motivația a fost că astfel vor fi limitate atât riscurile, cât și veniturile băncilor de pe urma jocului în “cazinoul global”, iar în loc de speculații își vor canaliza banii disponibili spre relansarea economiei. Sau măcar vor accepta fără cârtire noua taxă globală pe tranzacții, cu care statele vor să-și protejeze bugetele în eventualitatea că vor avea din nou nevoie să susțină grupuri financiare periclitate de criză.

Ca așa ceva să se întâmple însă, statele au nevoie și de o pârghie de forță, pe care au folosit-o rar până acum. Pe de o parte, există presiunea opiniei publice, a indignaților și a mișcărilor de tip “Ocupați Wall Street-ul”, cu care s-au solidarizat toți adepții unui plus de reglementare a piețelor, inclusiv președintele Barack Obama; pe de altă parte sunt anchetele ori chiar sancțiunile pentru diverse operațiuni de manipulare a pieței, anunțate aproape concomitent contra unor bănci europene (Deutsche Bank, UBS, Dexia, UniCredit, Erste) și americane (amenda record de 285 mil. dolari încasată de Citigroup pentru inducerea în eroare a unor investitori în instrumente bazate pe ipoteci). Iar intensitatea cu care această pârghie de forță a început brusc să fie folosită denotă din partea statelor și un soi de disperare a celui de-al 11-lea ceas, dar și faptul că perioada în care statele vor miza pe ea e abia la început.