Angajații își urăsc patronii tocmai pentru că le dau un job și le plătesc un salariu

Patronii, oamenii de afaceri, antreprenorii cred că angajații lor (și tot timpul folosesc această expresie: angajatul meu) îi apreciază pentru că le-au dat un loc de muncă și că, prin acest job, prin salariul pe care îl oferă, angajații își pot susține familiile. „I-am luat de pe stradă, i-am luat de la zero, i-am făcut oameni. De ce mă urăsc? De ce nu muncesc? De ce nu mă respectă? De ce pleacă?” – sunt întrebările pe care le pun și și le pun curent patronii, adică cei care au făcut o afacere și o conduc. La polul opus, angajații îi „urăsc” pe patroni tocmai pentru că le-au dat acel job. Ar fi preferat să primească un loc de muncă de la stat, iar, în varianta fericită, de la o multinațională, care nu are un patron vizibil cu care să interacționeze în fiecare zi, ci un director general sau directori clar stabiliți. De aceea, și după 35 de ani, Ceaușescu este pus pe un soclu: pentru că bunicilor, părinților, angajaților de astăzi le-a dat un loc de muncă, le-a dat o casă și chiar le-a dat o mașină – Dacia – pe care o avea toată lumea. Nu ca acum, când orice patron are ultimul tip de Mercedes, BMW, Audi, Maserati etc. Angajații de astăzi, dar și de ieri, „urăsc” să lucreze la patron, dar nu au ce face și trebuie să lucreze. Ei cred că patronul face bani, se îmbogățește din munca lor, considerând că le fură cunoștințele, ideile și munca, oferind în schimb un salariu prost. Cred că fără ei businessul patronului nu ar exista și chiar că nici patronul nu ar fi existat.

De partea cealaltă a baricadei, patronii susțin că businessul există tocmai pentru că ei l-au creat și că, în orice moment, pot să îi schimbe pe angajați și să aducă alții în loc. Patronii ar vrea să le spună angajaților cât de greu este să faci business, cât de greu este să produci ceva, să vinzi un produs sau un serviciu, să îți încasezi banii, să îți plătești furnizorii, să plătești taxele și impozitele la stat, să plătești salarii – și, dacă mai obții și un profit, este foarte bine.

Patronii ar vrea să le spună angajaților că profitul din acte este doar contabil, pentru că, în realitate, nu există banii pentru acel profit. În cazul Dragoș Anastasiu, vicepremierul care a și demisionat, acesta a invocat, în apărarea lui, că a fost nevoit/obligat să dea mită unui inspector ANAF, pentru că, în caz contrar, controlul și dosarele care ar fi rezultat – fie adevărate sau nu – ar fi prăbușit businessul. 20.000 de clienți ar fi rămas fără banii de pe biletele cumpărate, iar angajații firmei ar fi rămas fără job în plină criză economică, dacă s-ar fi ajuns la insolvență. După linșajul mediatic al lui Dragoș Anastasiu, s-ar putea trage concluzia că există o toleranță publică mai mică pentru patronii care dau mită sau care fac evaziune fiscală decât pentru angajații statului, pentru funcționarii care cer și iau mită/șpagă, presând patronii să recurgă la astfel de situații. Comparând cazurile – cazul Anastasiu versus orice alt caz de corupție la stat –, s-ar putea trage concluzia că Anastasiu a primit un tratament mai puțin favorabil în descrierea evenimentelor și a cazului, față de corupții din sistemul public. Și asta pentru că angajații îi „urăsc” pe patroni, considerând că sunt mai culpabili decât angajații de la stat în cazurile de mită și corupție. Nu cred că patronii – cum a fost Dragoș Anastasiu – realizează că nu interesează pe nimeni povestea lor, cât de greu le-a fost și le este într-o situație de business. Angajații consideră că patronii le sunt datori pentru că muncesc pentru ei și nu este treaba lor atunci când vine criza, când nu mai merg vânzările, când nu mai sunt încasări, când, în spatele ușilor, se desfășoară o goană teribilă după cash. Toți patronii, toți oamenii de afaceri, toți antreprenorii consideră că România a făcut progrese, s-a dezvoltat, a ajuns unde a ajuns datorită lor. De partea cealaltă, angajații mai degrabă ar dărâma statuia capitalismului și, de aceea, mulți – foarte mulți – din sectorul privat ar vrea să lucreze la stat. Ar vrea ca statul să dețină businessurile private, ar vrea ca statul să aibă grijă de ei, cum au aflat din familie că avea grijă Ceaușescu. Patronii ar trebui să realizeze că angajații nu le acordă nicio clemență dacă ajung într-o situație cum a fost cea a lui Dragoș Anastasiu și ar fi primii care ar aprinde chibritul ca să le dea foc pe rug.

Să fie capitalism, dar să fie capitalism de stat, fără patroni.   

(cristian.hostiuc@zf.ro)