Angajații fără copii, personajele fantastice de la locul de muncă? „Chiar dacă ești foarte familist, de fapt, dar nu ai copii, colegii care sunt părinți te tratează ca și cum ai 20 de ani, nicio grijă și ca și cum ai fi mereu în studenție”

Scriu acest text de lângă Acropole, Atena, unde am venit de 1 mai, după ce m-am uitat aproape jumătate de an la coperta cu ruinele antice care ilustrează volumul I al operelor integrale ale lui Platon – „Apărarea lui Socrate” (am și citit-o, nu m-am uitat doar la coperți).

Îmi plac poveștile și dezbaterile din Grecia antică, deși nu îmi place felul în care primii filosofi ai lumii, inclusiv Socrate, se raportau la femei, a căror singură  menire era pe atunci să facă copii. Cu acest gând în minte, revin la subiectul arzător al natalității în apărarea genului pe care îl reprezint (după ce am auzit din nou opinii din care reiese că scăderea acesteia este influențată de „tentațiile fetelor” – inclusiv de city breakuri, unde mai ajung și eu).

Îmi place să cred că am evoluat destul de mult în cursul istoriei până la punctul în care să acceptăm că unii oameni, atât femei, cât și bărbați (chiar și persoane neutre din punctul de vedere al genului acum), nu vor copii, pur și simplu. Nu ar trebui să fie nevoie să reamintesc și că unii oameni efectiv nu pot să îi facă (nu au cu cine, nu au cum, nu au posibilități financiare, etc. etc.). Cred că politica de încurajare a natalității nu este ceva ce ține de „organizarea cetății”, tot ca în Grecia antică, ci este o alegere personală, influențată de situația financiară și personală, istoricul, alegerea fiecăruia.

Acestea fiind spuse, este normal ca într-o organizație să existe ambele „specii” de angajați: părinți, dar și oameni fără copii. Cu siguranță există discriminare în rândul ambelor tipuri de angajați – însă cred că, în România cel puțin, despre felul în care sunt discriminați oamenii fără copii se vorbește mai puțin. Activitățile în care sunt implicați acești nonpărinți sunt uneori neînțelese. Așa cum spunea într-un articol pe această temă ResumeLab, o companie axată pe construirea de CV-uri și de scrisori de intenție pentru candidați, persoanele fără copii sunt deseori asemănate cu „animalele fantastice”: „Sunt neînțeleși, iar activitățile lor în afara biroului sunt derutante. E clar că nu au nimic altceva de făcut după muncă, nu?”.

Nonpărinții au însă uneori un al doilea job, părinți sau bunici de care trebuie să aibă grijă, o operație minoră pe care o amână de luni bune, participă la cursuri și, da, uneori călătoresc sau au alte hobbyuri cărora le dedică ore din afara programului de muncă. Uneori însă, gradul de încărcare în cazul lor este semnificativ mai mare, sunt nevoiți să își depășească programul orelor de serviciu, să muncească în weekenduri și, atunci când au nevoie de o zi liberă, să le fie refuzată, mai direct sau indirect. În plus, în cazul unora dintre companii, programul copiilor, în acest regim de muncă încă puțin haotic post-pandemie, ghidează uneori programul unei întregi echipe, mai ales când este vorba de copiii managerilor: disponibilitatea lor de muncă este legată de acest program. Și cred că asta este perfect de înțeles în cazul situațiilor excepționale, dar nu când devine un mod de muncă. „Chiar dacă ești foarte familist, de fapt, dar nu ai copii, colegii care sunt părinți te tratează ca și cum ai 20 de ani, nicio grijă și ca și cum ai fi mereu în studenție”, îmi spunea un prieten de aceeași vârstă cu mine (și de sex masculin, important de precizat, se pare).

Genul acesta de gândire există la nivel internațional însă – într-un studiu realizat în 2021, în  rândul a 938 de respondenți, dintre care 8 din 10 chiar părinți (tot al ResumeLab), 72% dintre participanți considerau că angajații fără copii sunt tratați în mod incorect la locul de muncă (și 67% tocmai fiindcă aveau); per ansamblu însă, 74% dintre respondenți considerau că oamenii cu copii sunt tratați mai bine în cadrul organizației pentru care lucrează. Din același studiu reieșea că șansele ca angajații cu copii să fie promovați sunt de 49%, în timp ce procentul este de doar 29%, în cazul celor fără, iar cei 22% dintre respondenți consideră că cele două grupuri au șanse egale. La fel stau lucrurile și când vine vorbea de șansele pentru o mărire de salariu: 53% părinți vs. 23% nonpărinți. În plus, 85% dintre respondenți spun că oamenii cu copii au prioritate atunci când își planifică vacanțele și zilele libere.

Dacă e să îmi dau cu părerea, din nou, despre mileniali și natalitate, eu cred că nu vorbim despre o generație care nu face copii – ci care îi va face mai târziu. Cred asta tot din cauza aspirațiilor de carieră, pentru care ne dedicăm mare parte din viață. Vă reamintesc și că suntem și „generația cu cheia la gât”, cei care am văzut ce înseamnă ca părinții să nu aibă suficient timp pentru noi din cauza muncii. Vârsta medie la care oamenii fac copii a crescut, deși cred că nimeni dintre cei care vor copii nu plănuiește să îi facă de fapt „la bătrânețe”. Dar când îți dedici toată viața carierei, cam asta e tot ce știi să faci, nu te învață nimeni să fii părinte. Activitățile de neînțeles, cum ar fi un hobby, pot fi un prim pas și în direcția unui copil și a unei familii „ca la carte” – e nevoie să faci puțin loc pentru tine, înainte de a face loc unei persoane pe care să o crești. Până atunci însă, abordarea că angajații fără copii sunt mai disponibili decât cei cu copii este una ancestrală: dacă gândești așa, gândești practic ca în Grecia antică, mai ales când vine vorba de angajații femei. 

Ioana Matei, editor Business MAGAZIN