Școala din România este făcută să scoată absolvenți care să lucreze numai la stat sau în multinaționale și mai puțin în economia reală

Ce țară are o școală care își pregătește absolvenții pentru business? Libanul, acolo te duci să lucrezi la stat doar dacă nu ai găsit altceva de făcut în business. În România, cei care termină o școală fac totul să găsească un post la stat sau într-o multinațională.
Ironic este că, deși școala de stat ar trebui să pregătească absolvenți în primul rând pentru cei care plătesc cele mai multe taxe și impozite, care ulterior se întorc către școală, în România situația este total invers. Companiile românești au 2,5 milioane de angajați, multinaționalele, 1,2 milioane, în companiile de stat lucrează 0,2 milioane, iar la stat, angajați plătiți din buget, adică din taxe și impozite plătite de ceilalți, lucrează 1,2 milioane. Interesant este că în cazul firmelor românești, deși au o pondere de 44% din business, față de 52% cât au multinaționalele și 4% cât au firmele de stat, profitul net din care statul își ia taxele este mai mare.
Conform ediției a cincea a analizei Capitalul privat românesc, realizat în acest an de ZF împreună cu Bilka Steel, o companie românească, în 2018 companiile private românești au raportat un rezultat net (profit minus pierderi) de 52 de miliarde de lei, în creștere cu 27%, în timp ce companiile străine au raportat un rezultat net de 30 de miliarde de lei, în creștere cu 15%, iar companiile de stat au avut un rezultat net de 3 miliarde de lei, în scădere cu 40%.
Pentru companiile românești, educația forței de muncă nu a reprezentat o prioritate de-a lungul ultimilor 20 de ani. Și nici nu s-au implicat în a vedea ce face școala românească și cum pregătește următoarele generații. De partea cealaltă, de când au intrat mai puternic în România după anul 2000, multinaționalele au venit cu o strategie clară de a intra în facultăți și școli, de a recruta cei mai buni absolvenți, dar mai mult decât atât, de a-i atrage în companiile internaționale pe studenți încă din primul an de facultate.
Companiile românești nu au făcut acest lucru și au pierdut. Bineînțeles că sunt și excepții, dar companiile antreprenoriale românești care s-au implicat în școală pot fi numărate pe degete.
Companiile românești sunt mult mai expuse la crize, la schimbările din piață, iar acest lucru îi face pe angajați să trăiască tot timpul sub amenințarea că firma unde lucrează se închide. Asta ca să nu mai vorbim de neclaritatea contractelor de angajare, munca la negru și salariile mai mici.
Indiferent de cine a fost la putere, toate guvernele și toate partidele s-au implicat mai mult să-și asigure liniștea celor peste 1 milion de angajați de la stat și a celor 5 milioane de pensionari. Multinaționalele au beneficiat de o protecție venită din afară, dar și internă, pentru că România avea nevoie de investiții străine pentru a ieși din criza anilor ‘90 și a încerca să ajungă din urmă celelalte țări comuniste (Polonia, Ungaria), să reducă decalajul față de țările din vest.
Companiile românești au rămas cu ce au rămas.
În România, toată politica statului nu încurajează ca atitudine, nu ca taxe, businessul privat, respectul pentru cei care construiesc ceva, creează ceva din care se fac angajări.
Dacă statul nu încurajează businessul privat, nici absolvenții nu-și propun să intre în economia reală, să construiască ceva.
În acest condiții este greu de supraviețuit pentru investitorii români, indiferent de numele acestora. Dar nefiind uniți, nu reușesc să aibă o voce comună care să stea pe picior de egalitate cu cea a multinaționalelor sau cu sindicatele de la stat.