Pariul riscant al lui Trump în Venezuela și implicațiile pentru economia americană și jocurile geopolitice mondiale

Președintele Americii, Donald Trump, vrea să lege viitorul Venezuelei de petrol și de companiile americane. Cu regimul lui Nicolás Maduro la cârmă, economia închisă venezue­leană nu părea să mai aibă vreun viitor. Petro­lul este în prezent inima economiei SUA, con­tribuind cu energie, venituri din taxe și milioane de locuri de muncă. Trump a promis că cu el la cârmă, industria petrolieră americană, alături de cea a gazelor naturale, va avea viitorul asigu­rat. Se pare, astfel, că cel mai puternic lider politic al lumii crede că țițeiul și hidrocarburile în general pot supraviețui asaltului energiilor verzi și al electrificării. Are puterea de a ajuta la acest lucru. Petrolul va rămâne în inima viitorului SUA.

Cu ritmul de consum actual, America își va epuiza resursele de petrol dovedite și exploata­bile în 25 de ani, spun unele estimări, poate în 50 de ani, zic altele. Poate și mai încolo. Între timp, noi rezerve ar putea fi descoperite, noi teh­nolo­gii ar putea fi perfecționate pentru a permi­te accesul la hidrocarburi azi greu de ex­ploa­tat. Iar tehnologia, cel mai probabil, va redu­ce impactul nociv al energiei din țiței și gaze asupra mediului și climei. De aceea, se poate pune întrebarea dacă Trump crede că SUA au nevoie sau vor avea nevoie de petrolul altora. Legenda spune că Venezuela are cele mai mari resurse de petrol ale lumii, deși este o țară săracă.

A fost o vreme când SUA importau petrol din Rusia, dar Washingtonul a oprit fluxul după ce armata Moscovei a invadat Ucraina. A fost o vreme când SUA importau petrol și din Iran, o țară considerată acum ostilă Americii. Ame­ricanii importă în prezent țiței mai ales din Canada, Mexic, Arabia Saudită, Irak și câteva țări din America de Sud. Prin gigantul Chevron, importă și din Venezuela. În contex­tul războiului mondial al taxelor vamale pornit de Trump, relațiile SUA cu vecinii Canada și Mexic s-au răcit. Despre relații de prietenie cu OPEC, o organizație de tip cartel a exportato­rilor de petrol, nici nu poate fi vorba.

Fostul președinte Joe Biden s-a lovit de un refuz atunci când s-a dus în 2022 în Arabia Saudită pentru a-l convinge pe liderul OPEC să scadă prețurile țițeiului astfel încât să fie reduse presiunile inflaționiste produse în SUA și în Occident de criza de atunci a energiei. Organi­zația lucrează împreună cu Rusia, actorul prin­cipal în criza energiei. Biden a spus că Arabia Saudită va suporta „consecințe“. OPEC poate influența prețurile prin creșterea sau reducerea producției. Petrolul Venezuelei, cel mai proba­bil, nu va inunda prea curând piețele sub con­trol american pentru a influența cotațiile. Nu-i permite infrastructura degradată în timpul regimului Maduro.

De aceea, impactul imediat al acțiunii mili­tare ultrarapide prin care SUA l-au capturat pe Maduro este mai mult geopolitic, dar cu im­plicații și pentru lumea petrolului. În primul rând, bombardierele și rachetele americane au distrus sistemele antiaeriene moderne pe care Venezuela lui Maduro le-a importat din Rusia. Mesajul către Moscova este aici clar. În spiritul doctrinei Monroe, care spune că dacă Washing­tonul reușește să aducă la putere un guvern care se aliniază intereselor sale, specialiștii ame­ricani vor avea acces la întregul arsenal al Venezuelei. Această țară a cumpărat de la Rusia sisteme de apărare aeriană S-300VM și posibil Panțîr și rachete Buk-M2. De aseme­nea, Venezuela are avioane de luptă rusești Su-30MKV. Specialiștii ameri­cani vor găsi, cu sigu­ranță, detaliile teh­nice interesante și folositoare mai ales că astfel de armament ar putea să dețină și Iranul, o țară și ea bogată în resurse de petrol și gaze care, ca și Venezuela, este mem­bru fondator al OPEC. În vara anului trecut, armata SUA a lovit facilitățile nucleare iraniene.

Ceilalți membri fondatori sunt Arabia Sau­dită, Irak și Kuweit. Dintre acestea, Irak a fost invadat de SUA și de aliații lor, iar Kuweit, o țară mică, are o alianță specială cu Washing­to­nul. Operațiunea milita­ră americană de extra­gere a lui Maduro din Venezuela, care se laudă cu una dintre cele mai mari armate din America de Sud, va da de gândit conducăto­rilor Iranului, dar și celor sud-americani cu declarații ostile SUA. Cuba este vizată în mod special. Dacă schim­barea de regim reușește în Venezuela, Rusia și China vor pierde un centru regional de influență. China, însă, s-ar putea să nu piardă și una din sursele sale de import de petrol.

Către China se duceau la un moment dat 80% din exporturile de petrol venezuelean, cu prețuri de nimic – 14 dolari pe baril, spun traderii. Însă aceste livrări reprezintă doar o fracțiune din importurile totale de țiței ale statului chinez. Trump a indicat că cu un guvern prietenos cu America, exporturile Venezuelei către China pot chiar crește (dar probabil că la prețurile pieței).

Dacă exporturile de petrol venezueluean cresc, acestea vor pune presiuni pe exporturile Iranului, care și ele se îndreaptă mai ales spre China, pe căi ascunse, tot la discount. China are nevoie de energie multă și mai ales ieftină, unul din ingredientele strategiei de luptă contra SUA pentru supremație tehnologică globală, mai ales în domeniul AI. China a investit echivalentul a 4,4% din PIB în energie anul trecut. SUA, doar 2%. Iar aici s-ar putea întrevedea un alt motiv pentru care SUA caută să controleze Venezuela și imensele sale rezerve de petrol: combustibil ieftin și la îndemână, cu care să ajungă din urmă China la producția de energie.

Companiile americane nu sunt străine de petrolul venezuelean. Acestea au dezvoltat câmpurile de țiței ale țării până în anii 1970, când au fost naționalizate de președintele Carlos Andres Perez. Companiile americane au fost prezente acolo de la începutul anilor 1900. De aceea unii oficiali americani au spus că activele petroliere ale Venezuelei aparțin Americii. După incursiunea militară americană de zilele trecute din Venezuela, acțiunile marilor producători de petrol din SUA au crescut.