Am înțeles că singurul lucru care îi mai motivează pe oameni sunt banii, dar cât poți să mai crești salariile?

D iscutând cu un amic despre fotbal, despre politică, despre șansele lui Geoană la Cotroceni, despre războiul din Ucraina – dacă vine aproape de noi -, inevitabil am ajuns să discutăm despre schimbările sociale care se întâmplă în jurul nostru odată cu noile generații care văd altfel lucrurile pentru că pornesc de la un nivel mai ridicat de trai, salarial, social față de cel de la care am pornit noi în anii ’90.  Concluzia lui, având oameni în subordine, este că pe aceștia nu îi mai motivează lucrurile care ne-au motivat pe noi – să fii cineva, să ajungi undeva, iar dacă acest lucru implică și bani mai mulți, este bine. Pe noi sărăcia ne-a motivat până la un punct. Și, odată ce l-am atins, ne-am uitat în jur la alte lucruri. Noile generații nu mai sunt motivate de o profesie, de o funcție, de o poziție într-o companie, de a face un lucru care pare greu de făcut, de a primi felicitări și aplauzele celor din jur și ale șefilor. Nimic din toate acestea pare să nu mai conteze. A fi doctor, a fi inginer, a fi avocat, a fi profesor nu mai este ceva de prestigiu. Sunt prea mulți avocați pe piață, profesorii sunt considerați cei mai slabi oameni și nimeni nu mai vrea să fie profesor pentru că această profesie are o percepție proastă în societate în primul rând pentru că au salariile mici și nimeni nu are un respect pentru cineva care are un salariu mic. Doctorii sunt văzuți ca fiind șmecheri care iau bani de la bolnavi. Poate a fi marsterchef este o smecherie acum. Mai poți să-i motivezi pe oameni doar prin bani, dar și banii ăia sunt limitați – cât mai poți să crești salariile?

„Absent nemotivat sau prezent demotivat?” este întrebarea lui.

Aproape nimeni nu mai vrea să preia responsabilități, nimeni nu vrea să lucreze cu alți oameni, nimeni nu vrea să fie responsabil de ceea ce fac oamenii din echipă și din subordine, nimeni nu ar vrea să crească în organigramă dacă asta implică lucruri mai multe de făcut. Mulți ar vrea să fie directori sau patroni imediat, dar fără să preia din “crucea” lor, ci numai din câștigurile lor.  Toate lumea se uită la câștigurile pe care le obțin firmele la care lucrează, ar vrea ca banii să fie împărțiți, dar nimeni nu ar vrea să-și asume riscuri pentru acele investiții sau pentru a face acei bani.  Cei care lucrează în domeniul resurselor umane spun că vechile generații trebuie să se adapteze la noile generații, și nu invers. Cum spunea cineva la conferința Zf HR Trends 2024, directorul de HR sau cei care lucrează în HR trebuie să fie acum mai mult psihologi pentru angajați decât oameni care să fie responsabili de organigramă, de head-hunting, de politicile de motivare. Toată lumea vrea empatie, dar cine să facă bugetul, cine să facă vânzările, cine trebuie să îndeplinească targeturile etc.? Pentru că piața muncii este strânsă, pentru că firmele încă mai au nevoie de angajați, pe care nu îi găsesc așa de ușor, trebuie să se adapteze la schimbările sociale care se întâmplă. Demotivarea, lipsa de interes pentru un lucru sau altul, protestul la locul de muncă prin neimplicare fac parte din viața unei companii, iar dacă patronii, dacă acționarii vor să țină compania în viață, vor să supraviețuiască cu ea peste ani, trebuie să se adapteze. Digitalizarea, automatizarea, robotizarea înlocuiesc o parte dintre oameni dar nu pe toți, așa că tot trebuie să lucrezi cu oameni. Fără motivare, fără energie, fără determinare nu poți să crești sau crești mult mai greu, fără foame de rezultate nu poți să ai rezultate, inerția din rezultatele trecutului te duce până la un anumit punct, până vine concurența peste tine, până vin schimbările tehnologice și te trezești că ai pierdut pariul cu viitorul. Concluzia este că am ajuns într-un punct în care am intrat pe un platou și este mai greu să găsești resurse de motivare și de energie pentru a crește în continuare.   

(cristian.hostiuc@zf.ro)