Alergând împreună 
cu mașinile

Cum nu sunt un fan al abordărilor de acest gen, inițial am mârâit la teoriile lui Brynjolfsson; i-am dat dreptate doar într-o privință, cum că PIB-ul nu include uriașa cantitate de efort reprezentată de gratuitățile de pe internet – Wikipedia, Google, Skype, materialele video si audio, muzica. 300 de miliarde de dolari, spune el, doar în cazul PIB american.

„Ce putem face pentru a crea prosperitate generalizată? Răspunsul nu e să încercăm să încetinim tehnologia. În loc să ne luăm la întrecere cu mașinile, trebuie să învățăm să alergăm alături de ele. Asta e marea noastră provocare“, spune Brynjolfsson. Luddit-ul din mine nu simte nevoia să se întreacă cu mașinile – sunt convins, de exemplu, că nicio mașină nu o să poată înjura la nervi mai plastic decât mine – și nici alergatul acela, chiar metaforic, nu-mi spune nimic.

Simt, în schimb, nevoia să stăpânesc tehnologia și nu să mș simt ca ucenicul vrăjitor printre meniuri, aplicații și programe. M-am gândit la toate acestea la un moment dat, iar pe urmă l-am pus pe Brynjolfsson pe un raft al minții și l-am lăsat acolo.
…asta până când am aflat de existența lui Eugene Goostman. În vârstă de 13 ani. Are trei părinți, toți bărbați, ruși, și spune că este din Odessa. Nu este o ființă reală, ci primul program de calculator care, se zice, a izbutit să treacă testele Turing.

Alan Turing este părintele informaticii moderne, iar testele care îi poartă numele încearcă să definească o mașină inteligentă, care gândește (practic, o mașină și un om poartă o conversație cu un om, acesta din urmă încercând să determine care dintre interlocutorii săi este mașina și care omul). Turing a prorocit că în undeva în jurul anului 2000 un computer va ajunge să păcălească omul în mai mult de o treime din cazuri, iar Eugene Goostman tocmai asta a făcut. Cea mai mare parte a presei internaționale a relatat povestea, stabilind că o piatră de hotar tocmai a fost depășită.

Știu și eu?! Am „stat de vorbă“ și eu cu o versiune a lui Eugene Goostman (o căutare simplă cu Google vă ajută) și nu m-a convins, sub nicio formă, că este băiatul evreu din Odessa drept care se dă; este lipsit de spontaneitatea și de gradele acela de incoerență și ilogic caracteristice ființei umane. Sigur că era o versiune de început a programului, echivalentul unei vârste chiar mai fragede decât cei 13 ani de acum; dar era chiar mai rău decât bot-ul acela de call center care de curând se dădea, tot prin presă, drept femeie (Google, din nou!). Mă gândesc, cu toată sinceritatea, că problema nu o fi la Eugene Goostman, ci la interlocutorii săi, poa e mai ușor de dus de nas, de manipulat, din cauza multiplelor presiuni ale vieții moderne (aici sunt grozav de eufemistic, v-ați dat seama).

Nu poți fi om sau mașină cu inteligență umană dacă nu ai emoții, instabilitate, creativitate. Îmi dă dreptate Ray Kurzweil de la Google, o eminență a inteligenței artificiale, care crede că abia peste 15 ani un computer va putea căpăta caracteristici umane – emoții, capacitatea de a face glume, de a fi romantic sau sexy.

Și aici ating clou-ul acestui text: cum va reacționa oare lumea la crearea unui ființe din siliciu, metal și electricitate? Cum va reacționa aceasta în lumea noastră? Cum o includem în PIB-ul acela neacoperit al lui Brynjolfsson?

„Visul“, de Vameșul Rousseau, ceva ce o mașină nu va picta niciodată.