AI-ul a fost creat să ne ajute, dar între timp a început să trăiască viața în locul nostru

Inteligența artificială a intrat în viața noastră prin ușa comodității. Inițial, a fost „asistentul” care ne făcea viața mai ușoară. Apoi a devenit filtrul prin care începem să privim lumea. Când căutăm un răspuns, nu mai analizăm, ci tastăm o întrebare. Când trebuie să scriem ceva, nu mai pornim de la o idee proprie, ci cerem o sugestie. Când luăm o decizie, o luăm după ce am citit ce a spus AI-ul. Nu mai suntem doar ajutați – suntem „înlocuiți” în mod subtil.

Într-o zi obișnuită, fără să ne dăm seama, interacționăm de zeci de ori cu inteligența artificială. Ne bazăm pe recomandările unui algoritm pentru a alege ce film să vedem, cerem unui chatbot să ne răspundă la întrebări (legate de job, sănătate, modă sau rețete), lăsăm GPS-ul să ne decidă traseul, iar uneori folosim un asistent AI ca să scriem un e-mail sau chiar un mesaj mai personal (mulți prieteni mi-au spus că i-au cerut să le scrie mesaje de refuz „politicoase” la nunți, că tot e sezonul). Nu mai e vorba de un viitor imaginar (cum era pentru părinții noștri) – e prezentul nostru, trăit deopotrivă de adulți, adolescenți și chiar copii.

Inteligența artificială a devenit un sprijin util și uneori indispensabil. Ne economisește timp, ne organizează, ne sugerează, ne completează lipsurile. Într-un deceniu tot mai aglomerat și mai solicitant, pare soluția ideală. Însă, cu cât ne bazăm mai mult pe ea, cu atât riscăm să pierdem ceva esențial: gândirea critică și conexiunea autentică cu ceilalți.

De multe ori, în loc să reflectăm, căutăm direct un răspuns rapid la Chat GPT. În loc să analizăm o decizie, cerem „sfatul” deschizând un chat nou. De la alegerea titlului pentru o prezentare până la redactarea unui mail, lăsăm robotul să gândească „mai bine” pentru noi. Eficiența devine mai importantă decât discernământul, iar confortul digital pare că ne atrofiază încet-încet capacitatea de judecată. În paralel, algoritmii decid ce știri vedem, ce produse ne apar în coș, ce muzică ni se potrivește „moodului” și, uneori, chiar ce răspuns să dăm într-o simplă conversație cu prietenii. Fiecare alegere e asistată, corectată sau preluată de un sistem care învață constant din comportamentul nostru. Și noi? Noi doar aprobăm.

Mai mult, AI-ul, deși „inteligent”, este rece și lipsit de context uman. Nu înțelege subtilitățile relațiilor, nu poate înlocui empatia, vulnerabilitatea sau sprijinul autentic oferit de un om. Iar atunci când începem să-l tratăm ca pe un substitut pentru conexiunile reale, ne expunem pericolului de a deveni mai izolați, mai singuri, mai puțin capabili să ne raportăm unii la ceilalți într-o lume în care oricum singurătatea este considerate boala secolului XXI.

Desigur, nu putem – și nici nu ar trebui – să respingem tehnologia. Inteligența artificială are un potențial uriaș în educație, medicină, business, logistică și multe alte domenii. Însă trebuie să ne întrebăm: o folosim ca unealtă sau o lăsăm să devină decidentul tăcut al vieții noastre? E chiar necesar să ne ajute să răspundem unui mail, să ne aleagă o dietă pe baza unor simple indicații sau să ne îndrume cu răspunsuri (mai mult sau mai puțin) standard în conversațiile dificile cu cei apropiați?

Inteligența artificială nu ne fură nimic cu forța. Ne oferă, politicos, opțiuni. Le luăm, fiindcă e mai simplu. Le integrăm, fiindcă sunt convenabile. Și, pas cu pas, realitatea devine un spațiu în care gândirea e externalizată, alegerile sunt predefinite, iar conexiunile umane sunt simulate. Nu pentru că n-am ști mai bine, ci pentru că ni se pare mai ușor așa.    

Oana Ioniță este Social media manager BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, După Afaceri Premium