Adriana Sohodoleanu: După 20 de ani - în vizită la deliciul de pe Monetăriei

Mai apoi, am tot văzut-o zilnic, dar fără a-i da prea mare importanță – pentru mine era doar casa de la colț. După câțiva ani, în gimnaziu, era casa de la colț unde iarna înghețau în stradă șuvoaie de apă menajeră, iar vara stăteau spărgători de semințe în ușă. Pripășită timid și parcă rușinată să fie prima casă de pe Ion Mihalache cum vii din Piața Victoriei, casa a devenit apoi vulcanizare – gri, afumată și posomorâtă. A trăit așa în bezna geometriei și a peticelilor de anvelope preț de zece, poate 15 ani pentru ca anul trecut, un restaurator cu viziune să-i pună în față jăratec și să o transforme, aproape peste noapte, în restaurant.

I-a spus Collage și deși i-a schimbat complet și binevenit interiorul, la fațadă a păstrat ceva din aerul timid și decadent al casei, căci plăsmuiala de îmbinări moderne de pe pereți se dezvăluie abia la apropiere.
În interior lucrurile stau altfel – spațiile își spun povestea direct, fără ocolișuri și îmi amintesc din nou de povestea fiului de împărat ce a fugit din calea zmeului transformând mediul înconjurător. Acolo unde feciorul de împărat aruncă amnarul, la Collage s-au iscat pereți gri cu frescă albă, aninată cuminte în tavan și amintind de vremuri când sculptura era parte din viața cotidiană a fiecărei case răsărite. Aici fresca vine să înnobileze restaurantul, menținut în prezentul minimalist de zgârcenia unei cromatici gri-alb-roșu.

Acolo unde în poveste cădea pieptenele pentru a crește o pădure, la Collage a crescut un brandy room lemnos, cu aer britanic și pântecoase sticle franțuzești, zona dedicată fiind mansarda. Terasa închisă a devenit pretext de pre-clubbing cu DJ la ceas de seară, iar setea zmeilor contemporani se potolește cu vinuri împărătești în wine bar, la subsol. Ideea de colaj este declinată aici la modul macro, deși poate un element comun mai puternic nu ar fi stricat – cumva cele cinci spații cu design și funcționalități diferite nu coexistă comod, iar trecerea de la unul la celălalt ar putea fi mai fluidă.

De aici poveștile se despart, căci obstacolele puse în calea personajului negativ sunt convertite la Collage în motive de revenire. Arhitectura interioară susține cu brio conceptul, calitatea e constantă și meniul aduce ceva nou. Apreciez în mod deosebit meniul ca prezentare – cuprinde descrieri ale fiecărui fel de mâncare și se simte prezența <scrisă> a bucătarului Roberto dal Seno. Deși asocierile de gusturi sunt noi și interesante, ce mi se pare cu adevărat original și binevenit în peisajul local este accentul pe tehnica de preparare, nu pe ingredient.

Gătitul la vacuum – care păstrează sucul natural al peștelui în pește, nu pe lângă – îți pune în farfurie conceptul de pește cu tot ce are el mai reprezentativ. Savurezi un uber-pește redus la esența lui, fără nicio alterare a formei și texturii originale a creaturii (comparativ cu bucătăria moleculară unde ideea de pește devine spumă, fum, gheață sau clătită). Ca nivel de preț, acest fel- “Dorada fiert cu coajă de lămâie și servit cu dovlecei roasted și mentă, cu o atingere de glazură din vin roșu” costă 77 lei.

Merită menționată și tehnica gătitului la temperaturi joase, timp de câteva ore – încercați mielul preparat la 56 grade Celsius (faceți un mic experiment acasă – setați cuptorul electric la această temperatură și introduceți mâna – e doar puțin mai cald ca la Mamaia vara asta). La desert nu strică să luați mica degustare-recomandare a chef-ului, care vă va aduce pe masă un platou cu 5-6 deserturi miniaturale printre care crème brûlée și parfait de căpșuni. Nimic fusion, molecular sau special aici – doar un sfârșit de masă dulce, corect și parfumat ce trebuie însă bifat.

După 20 de ani de la terminarea școlii generale, îmi fac temele tot pe Strada Monetăriei. Îmi pun întâlnirile de business acolo, am organizat o degustare de trufe pentru un client tot în zonă și mă bucur când merg cu prietenii la cină sau pe terasă. Re-întâlnirea cu casa aceasta este pentru mine ca regăsirea unui coleg de școală cu care nu te înțelegeai bine, dar care acum a ajuns designer la Christian Louboutin. Are o poveste și, mai ales, are o nouă personalitate.

Am ales să scriu despre Collage nu pentru mâncare sau design, ci pentru că spune o poveste și are un viitor. Povestea casei-vulcanizare devenite restaurant de top îmi dă speranță pentru măcar câteva din toate acele case bătrâne, frumoase și singure, așteptându-și moartea căci prea puțini proprietari le înțeleg potențialul. Nu trebuie (și nici nu pot) să devină toate restaurant, însă pot fi trezite la viață. Pot deveni magazine – chiar și de tip pop-up sau temporare, pot fi galerii de artă, centre de zi pentru tineri, copii sau pensionari, cluburi sau birouri pentru start-up-uri. Reconversia nu are limite și, cu puțină imaginație, se poate încadra în bugete mici. Condiția esențială este însă ca proprietarul să fie deschis ideilor. Sau, mai degrabă, ca proprietarul să înțeleagă că e rost de câștig dacă alege corect între a sta cu imobilul gol și a accepta variante mai mici de profit, dar care prelungesc viața clădirii, măcar până la un viitor mai ofertant.

Post scriptum: De curând am observat că spațiul de lângă Collage, fost Club Web într-o vreme, este în renovare. Au apărut rafturi de lemn masiv, ceva ce seamănă a bar sau open kitchen și mese, scaune. Încetinesc când trec prin față, îmi lipesc nasul de geam dacă sunt pe jos, fac pronosticuri și proiecții. Una peste alta, presimt o altă îndrăgostire de un spațiu vechi, dar nou.

Adriana Sohodoleanu este antreprenor și proprietar al www.biscuit.ro