Adrian Vasilescu, BNR: Prețurile au creșterea în „gene“! De ce nu... și descreșterea?

Un cunoscut jurnalist și-a  exprimat stupefacția că numeroși analiști economici nu-și stăpânesc entuziasmul ori de câte ori prețurile… își încetinesc creșterea. Fapt ce i-a trezit mirarea: „Ce mare scofală că prețurile cresc mai încet?! Important ar fi să scadă!“…

Din perspectiva logicii, mirarea ar fi îndreptățită. Nu și din perspectiva teoriei și practicii economice! Pentru că dezinflația – cum este denumită creșterea încetinită a prețurilor – marchează drumul către ieșirea din inflație. Prețurile antrenate în creșteri accelerate, pe valurile unor rate anualizate mari, au o singură cale să iasă din această capcană: încetinirea creșterii. Dezinflația deci! Pe când scăderea prețurilor ar lovi în profiturile producătorilor.

Vineri, 13 martie, Statistica a publicat rezultatele mișcării prețurilor din februarie anul în curs. Comunicatul a fost așteptat cu interes de autorități, de instituțiile de analiză, de presă și de opinia publică. Vestea e bună! Din octombrie anul trecut, până anul acesta în februarie, încetinirea creșterii prețurilor a adunat deja la activ cinci luni consecutive. Cinci luni de dezinflație! După șocurile din 2025, care în alte cinci luni – din mai până în septembrie – provocaseră dublarea ratei anualizate a inflației.

Prețurile nu cresc toate deodată. Și nu cresc în același ritm. Motiv pentru care ratele inflației sunt calculate și comunicate ca medii în baza a trei măsurători: lunare, anuale și pe doi ani. Obișnuința a făcut ca interesul cel mai mare – mai ales în dezbaterile publice – să fie acordat ratelor anualizate. Care sunt calculate lună de lună… pentru 12 luni. Sau pentru 24 de luni. Acest tablou, avantajos pentru că este mai cuprinzător, în sensul că într-un singur număr este surprinsă dinamica creșterii prețurilor timp de un an ori de doi, are deseori dezavantajul de a fi incorect cu prezentul. Și cu viitorul.

Anul trecut, de exemplu, ratele anualizate din octombrie, noiembrie și decembrie indicau o dezinflație exagerat de înceată, cu valori apropiate de 10 la sută. Același curs l-a avut și creșterea încetinită a ratelor anualizate la începutul anului, din ianuarie până în aprilie, etapă de dezinflație ce a urmat șocului inflaționist de la sfârșitul anului 2024. Bilanțul anului 2025 s-a încheiat așadar cu un episod agitat de creștere accelerată a prețurilor, flancat timp de patru luni la începutul anului și de trei luni la sfârșitul lui de episoade calme.

De creștere încetinită.

Dublarea creșterii grăbite a prețurilor însă, acel scurt episod inflaționist din mai până în septembrie 2025, a fost marcată de trei șocuri puternice distincte atât prin cauze, cât și prin efecte. Primul șoc a lovit la începutul lunii mai. Cauza? Tensiunile interne determinate de prelungirea alegerilor prezidențiale. Efectele au fost resimțite și în iunie. Ratele anualizate au crescut în aprilie, în mai și în iunie. În iulie a lovit al doilea șoc. Energia electrică s-a scumpit cu 61,57 la sută într-o singură lună. A fost principala cauză. Rata anualizată a urcat din nou. Apoi a crescut TVA-ul în august. Efectele s-au cumulat cu cele din iulie și s-au prelungit în septembrie. Ratele anualizate au urcat în august și în septembrie. Aici s-a încheiat ciclul creșterii accelerate. În octombrie creșterea și-a încetinit ritmul. A început un nou episod de dezinflație, unul calm, încheiat în decembrie cu o rată anualizată de 9,69 la sută.

Tabloul ratelor lunare este însă mult mai relevant. Și mai interesant. Episodul din ianuarie – aprilie 2025 a evidențiat o creștere încetinită… ceva mai agresivă. De la 0,92 la sută în ianuarie la 0,88 la sută în februarie; de aici la 0,27 la sută în martie și la… 0,07 la sută în aprilie. Aceeași relevanță a evidențiat-o și saltul la creșterea accelerată: de la 0,07 la sută la 0,46 la sută în mai, 2,68 la sută în iulie de unde cade la 2,10 la sută în august și… mai departe revine dezinflația. Cu o lună mai devreme decât în tabloul ratelor anualizate. Creșterea încetinită  pleacă de la 0,36 la sută în septembrie și ajunge la… 0,22 la sută în decembrie 2025.

În celelalte două luni de creștere încetinită, din ianuarie și februarie anul acesta, se schimbă însă tabloul. Dezinflația este relevată de ratele anualizate, care coboară la 9,62 în ianuarie și la 9,31 la sută în februarie, sprijinite de acumulările din cele 12 luni trecute. Pe când ratele lunare, care au urcat de la 0,20 în decembrie la 0,86 la sută în ianuarie și la 0,59 la sută în februarie, dau un semnal de atenționare! Și anume: în 2026, un an cu multe riscuri, incertitudini și vulnerabilități, se impune o atenție sporită din partea autorităților statului și a celor financiare, de fapt din partea întregii noastre societăți, pentru ca mixul de politici monetare, fiscale, salariale și de restructurări să-și sporească contribuția la stabilitatea prețurilor, la stabilitatea financiară, la stabilitatea mediului nostru intern. Un imperativ la care nu avem alternativă.

Prețurile au creșterea în „gene“! Când cresc – așa cum se vede „pe viu“ în situațiile înfățișate mai sus -, scumpirea unor mărfuri, cum sunt energia electrică, gazele naturale, combustibilii și alimentele, atrage ca un magnet prețurile mai multor bunuri și servicii. Asta-i inflația! Un avânt al prețurilor deasupra liniei strategice de țintire.

Uneori, împotriva naturii lor, prețurile mai și descresc! Scad! – ca să nu fie vreo confuzie. Eșuează, în dezordine, dedesubtul aceleiași linii strategice. Asta-i deflația! Zona Neagră a scăderii prețurilor. Precedată uneori de Zona Gri – un fel de anticameră a deflației – ce-și face loc între linia strategică de țintire și o linie imaginată notată cu zero. Deseori cu doi de zero. Când prețurile scad, când o țară intră în deflație, intervin panica… și multe alte complicate dificultăți.

În vremuri grele, cum sunt cele prin care trecem acum, neliniștea prețurilor crește! O incită aglomerarea riscurilor geopolitice și economice, dezechilibrele balanțelor comerciale și de plăți, deficitele bugetare și datoriile publice mari. Toate, acționând împreună, lungesc calea până la așteptatul moment al „aterizării“ line pe aliniamentul strategic de țintire. O lungesc în toată lumea. Și o lungesc în România.

În Zona Neagră s-au „refugiat“, din aprilie 2020 până în aprilie 2021, 14 țări din Uniunea Europeană – cele mai multe din zona euro – înainte de a-și fi început confruntarea cu actualul episod inflaționist. Cât privește Zona Gri, cu ceva vechime în tabloul Eurostat al creșterii prețurilor, a suferit un șoc puternic în septembrie 2024…  când 15 țări din Uniunea Europeană – cele mai multe tot din zona euro – au ajuns în pragul deflației. Cea mai „avansată“ fiind Irlanda, cu o rată anualizată de 0,0 la sută, care o lună mai târziu ar fi dat buzna în deflație. Dacă nu intervenea șocul din octombrie – decembrie 2024.

A fost însă un val care a stricat multe calcule. Inclusiv pe ale noastre, deși România a parat șocul, situându-se între cele șase țări din Uniunea Europeană care au rezistat bine în acele împrejurări complicate. Și, mai departe, ne-am numărat între puținele țări care au reușit să-și reia dezinflația în ianuarie 2025.

Acum, în Uniunea Europeană – ca și în alte părți ale lumii – cele mai mari riscuri și incertitudini sunt alimentate de mișcările prețurilor de deasupra liniei strategice de țintire. Repetatele rocade, atât inflație-dezinflație cât și, cu deosebire, dezinflație-inflație, impun o eficiență în creștere a conlucrării autorităților statale și a celor monetare. Cel mai lung episod inflaționist de după decembrie 1989 – chiar dacă nu este și cel mai puternic – a împlinit deja cinci ani. Iar prognozele, calculate și publicate recent de Banca Națională, prevăd sfârșitul inflației abia peste doi ani!

Politica monetară, în toate împrejurările, dar cu deosebire în actualul context geopolitic și economic global, are ca principal reper strategia de țintire a inflației. Pentru că oricum ar fi înțeleasă respectiva strategie – știință, artă sau sumă de reguli – țelul ce-i stă în față nu este și nu poate să fie altul decât „stabilitatea… creșterii prețurilor“. O valoare de prim ordin pe care, în toată lumea, băncile centrale sunt obligate s-o asigure țărilor în serviciul cărora funcționează.