Adrian Vasilescu, BNR: Inflația coboară… enervant de lent

Între 1 noiembrie 1991 și  jumătatea lui ianuarie 2021,  în România s-au succedat   cinci lungi valuri inflaționiste.  Toate  însoțite și  de un subiectiv… numitor comun:  exacerbarea componentei psihologice. Dincolo însă de această componentă –  emoțională, cunoscută și recunoscută – fiecare ciclu și-a avut propria amprentă.

Chiar și primele două valuri, cel care a debutat la 1 noiembrie 1990 și s-a oprit în decembrie 1993, și cel din 1997 – deși au avut cauze comune (decizii de guvern pentru trecerea la liberalizarea prețurilor de consum) – s-au distins prin durate diferite, efecte diferite și ecouri diferite în viața întregii societăți. Următoarele trei cicluri s-au diferențiat unul de altul cu atât mai mult cu cât au avut cauze diferite: cel din 2008 a fost unul dintre canalele prin care s-a infiltrat în România criza globală; cel din 2010, provocat de creșterea TVA cu cinci puncte procentuale, s-a dovedit a fi o probă practică de cum o cauză inflaționistă puternică, lovind dintr-odată, declanșează un val de creștere a prețurilor  care se întinde pe o durată de exact 12 luni; iar cel care a debutat în octombrie 2017 și s-a încheiat în decembrie 2019 a fost „un exercițiu de acomodare” cu impactul liberalizării prețurilor unor produse și servicii energetice, de această dată de factură exclusiv internă.

Ce am învățat? Că de fiecare dată, când inflația se înfoaie, se înmulțesc și  problemele greu de rezolvat în economie și  în tot mai multe dintre cele șapte milioane de gospodării ale populației. Și că pe piața de consum cresc cheltuielile, pentru că se scumpesc mărfurile, societatea in corpore având de purtat o povară în plus. În tot acest interval de timp, inflația a fost un bun antrenament pentru  BNR .   Pentru că nu existau modele! Și asta într-o etapă istorică în care, în lumea bogată, inflația fusese uitată. Un timp, după experiențele dramatice din anii 1970 și din primii ani din deceniul următor, de frica inflației, marile bănci centrale strânseseră robinetele de la pompele cu bani. Așa că n-au mai știut ce-i cu inflația… s-a domolit ori doar a obosit. Riscând  să-și lipsească inutil țările de creștere economică îndestulătoare. Apoi, când au venit crizele, au redeschis robinetele. Până la refuz. Mai întâi a fost Marea Criză din 2008. După care a venit criza zonei euro. În loc de inflație… pericolul era deflația. Și au venit dobânzile de politică monetară sub zero.

Despre inflație: tăcere! Și în dezbaterile de politică monetară, și  în manuale, în universități, în tratate. Și, desigur, în practica marilor bănci centrale. Cărțile vechi nu mai erau de mare ajutor.

Ceea ce a însemnat că  toate ciclurile de inflație pe care le-am avut de suportat între 1 noiembrie 1991 și ianuarie 2021 erau în tipare noi.  Context în care BNR a fost nevoită să învețe din mers, fără modele, fără cărți,  acomodându-și  strategiile  la realități absolut inedite.

Lecțiile scrise aici, în România, de-a lungul celor cinci cicluri de inflație, sunt repetate frecvent, în actuala criză globală, de toate marile bănci centrale. BNR a nominalizat începând din 1991 cazurile în care „anumite intervenții de politică monetară pot să facă mai mult rău decât bine”. În toamna lui 2021 – când mari bănci centrale așteptau ca valurile inflației să fie luate de „timpul care trece” – a lansat teza (pe care a și aplicat-o imediat) potrivit căreia „cât timp cresc prețurile este normal să urce dobânzile”. Lângă o altă teză: „orice acțiune trebuie să intervină în amonte, acolo unde se formează și unde se pregătesc să lovească riscurile”.

Analiza corectă a „creșterii generalizate a prețurilor de consum”, concept ce definește inflația și provoacă efecte resimțite de întreaga populație, fără nicio excepție, impune  respectarea unor rigori care încep de la buna comunicare cu publicul. Am în vedere un  anume tip de comunicare, de asemenea experimentat ani și ani la rând, ce ar fi ineficient dacă astfel de rigori nu ar fi  respectate cu strictețe! Plecând de la dialogul deschis, de la discursul rostit pe înțelesul autorităților, companiilor și  populației. Acum, bunăoară, politica monetară a BNR este calibrată pentru a împinge inflația în jos. Dobânda de referință, prin urmare, n-a fost împinsă mai sus de 7 la sută. Dar guvernatorul, la conferința de presă din februarie, a ținut să descrie întregul context, fără să lase loc pentru iluzii. A subliniat, așadar, că dobânda  ar putea totuși să fie urcată peste 7 la sută… dacă ar interveni noi șocuri periculoase. Dar că nu exclude nici o reducere a dobânzii, sub 7 la sută, spre finalul acestui an. În ce condiții? Desigur, dacă inflația ar coborî sub 7 la sută!

„Dozajul”, despre care comunicatorii din BNR au făcut sublinieri în atâtea rânduri, se impune a fi respectat și acum când inflația coboară. Inclusiv în ceea ce privește ritmul. Impunerea unui ritm forțat ar putea fi extrem de periculoasă. Mai ales că sunt cerințe stringente referitoare la asigurarea unor corelații. E nevoie de linii strategice combinate, calibrate cu precizie, pentru ca nici politica monetară și nici corecția fiscală să nu împingă economia în recesiune.

Tot așa cum e nevoie de un raport echilibrat între cerere și ofertă. Nici politica monetară, nici cea fiscală  nu pot să nu țină seama că oferta în creștere este ea însăși un remediu împotriva inflației. Paradoxal, însă, inflația actuală (aici și pretutindeni în lume) își are una dintre cauze în planul ofertei. O grea problemă ce nu poate fi soluționată decât treptat. Nu rareori însă, în dezbateri publice, pentru că fenomenele din această categorie nu sunt corect înțelese, își fac loc confuzii sau judecăți eronate. Și explodează nervi…