Adrian Vasilescu, BNR: Cum poate fi calmată inflația înrădăcinată fără să fie pusă în pericol creșterea economică

A rămas mai puțin de o săptămână până când, marțea ce vine, vom intra în cea de-a 23-a lună  de dezordine gravă a prețurilor de consum. Dispunem, deja, de suficiente date care să conducă la consolidarea  opiniei că două mari bănci centrale ale lumii, Fed și BCE, s-au înșelat când au susținut, de-a lungul întregului an 2021, că lumea se confruntă cu o „inflație tranzitorie“. Și că – în acest caz cu referire strictă la SUA și la zona euro – în cursul anului 2022 prețurile de consum vor reveni în matca optimă de 2 la sută.

Cursul inflației însă, în ambele zone, de-a lungul celor 22 de luni, arată cât de departe de starea lucrurilor din teren

s-au situat  cele două prognoze. Și asta din două motive, ambele subiective. Unul fiind legat de imposibilitatea teoretică de a vedea, în vremuri de criză, cum o deflație ce se dovedise extrem de încăpățânată s-ar putea transforma peste noapte într-o inflație persistentă.  În timp ce al doilea motiv, care a plecat de la  realitatea celor  patru decenii de creșteri moderate ale prețurilor de consum, în SUA și în vestul Europei, ca premisă, a devenit concluzia, mai exact  convingerea că lovitura puternică dată de Fed inflației după  șocurile petroliere din anii 1970 ar fi făcut imposibil un nou galop al prețurilor de consum mai devreme de o sută de ani.

Acum nu mai pomenește nimeni de inflația tranzitorie. Frecvent, în dezbaterile publice, denumirea folosită este inflația înrădăcinată. Iar dacă, până în urmă cu vreun an,  încă era la ordinea zilei o separare categorică între carta BCE, potrivit căreia focalizarea politicii monetare era concentrată exclusiv pe inflație,  în timp ce în cazul Fed politica monetară continua să  aibă un triplu mandat. În contul băncii centrale a SUA fiind trei mari responsabilități:  lupta cu inflația, cu șomajul si cu sprijinirea sustenabilității creșterii economice.

Argumentul tare, ce susține opțiunea pentru acest triunghi, fiind  acela că prioritățile economice suferă schimbări de la o etapă la alta, mai cu seamă în vremuri de criză, ceea ce înseamnă că politica monetară nu poate fi direcționată către un singur obiectiv. Fiind  deci firesc ca, în corelație cu prioritățile fiecărei etape, să intervină schimbări de paradigmă si în politica monetară.

Astăzi, când vremurile cer schimbări istorice, actuala echipă de la Fed n-a ezitat să-și focalizeze intervențiile către unul dintre principalele obiective ale economiei americane în acest moment: protejarea societății, a companiilor din economie, a gospodăriilor populației de flagelul inflației. Fără să abandoneze celelalte două obiective. Dimpotrivă, asigurând o legătură puternică între ele, o cerință de bază fiind combaterea inflației fără să fie pusă în pericol creșterea economică.  Această schimbare de paradigmă, în politica monetară, a intervenit însă târziu, fiind consolidată abia în martie 2022. Fiind însoțită de convingerea că trecerea de la un comportament relaxat, de dragul dobânzilor apropiate de zero, la unul înăsprit, care să calmeze inflația, nu se face la întâmplare.

Astăzi, acest punct de vedere este generalizat în toată lumea. Important cu deosebire, în politica monetară, fiind scopul:  să nu fie vindecate răni provocând alte răni, uneori și mai dureroase. Mai cu seamă că istoria băncilor centrale fiind bogată în nenumărate exemple când politici menite să frâneze șomajul, au slăbit  hățurile inflației, sau invers, încercări de a proteja  inflația au lăsat șomajul să crească,  soldându-se si cu șomaj, și cu inflație în creștere.

Tocmai evitarea unui astfel de pericol este acum prioritară pentru toate băncile centrale, mari s-a mici. Iar argumentația președintelui Fed, Jerome Powel, nu lasă loc niciunei alte interpretări. Îl citez: „Ceea ce întreprindem reflectă viziunea noastră  că o piață solidă a forțelor de muncă poate fi suținută fără a genera o explozie a inflației“.

Acest adevăr, desigur esențial, le-a scăpat acelor formatori de opinie, din lume si de la noi, care s-au grăbit să deplângă „politica inflaționistă a Fed, ce va duce la creșteri de prețuri si la scumpirea traiului zilnic“. N-au înțeles, de fapt, că schimbarea tabloului  politicii monetare a băncii centrale a SUA s-a produs  într-un moment în care economia americană se confruntă cu  două cerințe stringente: să scadă pericolul de recesiune, umflat de actuala criză, si să vadă inflația stabilizându-se în matca normalității, ceea ce nu-i deloc simplu.

Tradițional, țările europene se tem mai mult de șocurile ce se resimt în mișcarea prețurilor, pentru că de-a lungul istoriei s-au confruntat de multe ori cu inflații dintre cele mai dure.

Recesiunea și  inflația, două boli specifice crizelor, răspund bine la tratamente diametral opuse. Desigur, în raport cu politica monetară, pentru că altfel și o boală, și alta au nevoie să fie susținute de creșteri economice sustenabile, de bugete si de balanțe de plăți sănătoase. În raport cu politica monetară însă, pericolul de recesiune  scade când dobânzile băncilor centrale scad si ele, în timp ce inflația se calmează când aceste dobânzi urcă.