Adrian Vasilescu, BNR: Cum judecăm starea prețurilor

Câteva repere sunt esențiale. Începând cu rata de referință; rata optimă, unanim acceptată pretutindeni în lume, a mișcării generale a prețurilor de consum – 2 la sută, niciun procent mai sus și niciun procent mai jos. Și continuând cu deviațiile de la această rată –  șocuri în planul cererii de consum ori în planul ofertei, costuri mari ale activității economice, scumpiri ale produselor și serviciilor energetice. Seria încheindu-se cu  rolul băncilor centrale în calmarea inflației.

Luna trecută, într-un editorial, „The Economist” nota că „indiferent cine ești, patron ori manager, salariat ori pensionar, rentier ori șomer, te-ai împrumutat  la o bancă ori ai deschis un depozit bancar, viața ta depinde de băncile centrale; iar tot ce faci și tot ce ai are legătură directă sau indirectă cu politica băncilor centrale”. Mesajul pleacă, desigur, de la ceea ce, în toată lumea, sondajele de opinie evidențiază: problema actuală cea mai gravă este povara prețurilor mari. A inflației, deci, flagel despre care șefa BCE (Christine Lagarde) spunea acum câteva zile că „întunecă orizontul”, iar șeful Fed (Jerome Powell) că „afectează dramatic gospodăriile populației și companiile din toate sectoarele”.

De la băncile centrale, în mod deosebit, lumea așteaptă să calmeze prețurile în creștere. Și cum, pretutindeni, atât oamenii din toate categoriile sociale cât și instituțiile și-au pierdut răbdarea, curg reproșurile la adresa băncilor centrale. Când bunăoară, în martie față de februarie, rata anualizată a inflației din zona euro a făcut un salt semnificativ, de la 5,9 la 7,4 la sută și BCE își amâna încă intervențiile, nu s-au făcut auzite niciun fel de critici. Se aud însă acum,  deși  începând din iunie prețurile cresc cu încetinitorul. Culmea este că nici la Fed, cât timp inflația creștea semnificativ de la o lună la alta, nu s-au făcut auzite critici. După ce însă, începând in iunie, se fac simțite intervențiile în forță ale băncii centrale americane și inflația a scăzut de la 9,1 la 8,5 în iulie și la 8,3 în august, banca centrală a SUA este atacată susținut pentru că rata din august nu a scăzut până… la 8,1 la sută, cât anticipaseră piețele financiare  că ar urma să scadă.

Este un fapt cert că și Fed, și BCE și, în general, băncile centrale de pretutindeni trag tare să calmeze inflația pentru ca, în perspectivă, să asigure stabilitatea prețurilor. Care  reprezintă cel mai bun activ social pe care  o bancă centrală îl poate obține. Iar arma cea mai eficientă din arsenalul  băncilor centrale, folosită în ultimă instanță pentru a înfrunta inflația, este dobânda de politică monetară.

Și pentru că este atât de importantă această dobândă, chiar dacă inevitabil conjunctura pieței o influențează în bună măsură, când și de ce urcă ori coboară, cât de mult sau cât de puțin urcă ori coboară și în ce scopuri, toate aceste obiective sunt stabilite prin vot de către consiliile de conducere ale băncilor centrale. Iar proiectele departamentelor de specialitate, în baza cărora consiliile adoptă deciziile, cuprind evaluări multidisciplinare: calcule ale probabilităților, modelări macroeconomice, analize statistice, sociologice, psihologice. În general, este analizată realitatea din sistemul bancar în raport cu tabloul economic, social și politic al unei țări și al lumii.

Mai presus de toate, însă, toate aceste analize și calcule caută linia de echilibru. O linie roșie, pe care trebuie să se înscrie dobânda de politică monetară a oricărei bănci centrale, pentru că dacă această dobândă ar fi trasată mai jos ar crește inflația, iar dacă ar fi trasată mai sus ar provoca recesiune.

Referindu-se la această realitate, care se impune a fi respectată cu rigoare, comunicatul BCE din luna iunie, ce reflecta poziția  Consiliului Guvernatorilor din zona euro, sublinia că ratele  dobânzilor reprezentative ale Băncii Centrale Europene se anticipează că vor urca din iulie  la niveluri de deasupra cotei zero. Până când? „Până se va observa o convergență robustă a perspectivelor inflației către un nivel în consens cu cerințele actuale”. După care urmează o precizare extrem de importantă: „suficient de apropiată de 2 la sută!”… Pentru că 2 la sută este cota unanim recunoscută, în lumea modernă, drept rata anuală optimă a inflației.

Luni, Eurostat a făcut public raportul asupra inflației în cele 27 de țări din Uniunea Europeană. Raport însoțit, ca de obicei, de graficul ce înfățișează scala ratelor  prețurilor de consum în precedentele 12 luni. Respectiva scală (sau paradigmă) a valorilor măsurabile ale inflației, cu datele pe august 2022, ne arată că în România inflația galopantă a încetat încă din luna mai. Iar în prezent agitația prețurilor practic a încetat, ceea ce arată că din toamna acestui an ar putea să înceapă, încet, foarte încet, procesul dezinflației.

Anii care au trecut au lăsat băncii noastre centrale o zestre importantă: o experiență acumulată în condiții reale, într-o lume în care mari bănci centrale, în împrejurări economice diferite de ale noastre, au socotit că fac bine „ieșind din normalitate” și alunecând cu dobânzile de politică monetară spre zero. Banca noastră centrală, în împrejurările date, s-a văzut obligată să recurgă la un „arbitraj riguros”: să facă o politică monetară în acord cu realitățile concrete ale României și, totodată, să nu se distanțeze periculos de ceea ce fac alte bănci centrale. Cu ochii pe linia roșie.