Acum 15 ani s-a declanșat cea mai mare criză financiară mondială de până acum. Noi, companiile private și băncile am învățat pe propria piele ce înseamnă o criză, ce înseamnă când se retrag banii. Guvernul și aceleași partidele nu au învățat nimic iar dezmățul bugetar actual ne va arunca din nou în groapă

Acum 15 ani, în septembrie s-a declanșat cea mai mare criză financiară modială înregistrată până acum, punctul de plecare fiind data de 15 septembrie 2008, când americanii au lăsat să cadă una dintre cele mai mari bănci ale lor, Lehman Brothers.

Au urmat zile dramatice în SUA, dar și în întreaga lume, statele și băncile centrale intervenind în forță pentru a salva băncile de un faliment generalizat.

Ceea ce părea imposibil din punct de vedere al capitalismului – to big to fail – a devenit doar un slogan aruncat la istorie. Băncile centrale au printat miliarde, sute de miliarde, mii de miliarde de dolari și euro pentru a ține în viață sistemul financiar mondial, băncile și bursele.

Nimic nu a mai contat, decât injectia de lichiditate în sistem. Piețele financiare, bursele, băncile, grupurile financiare globale, companiile de asigurări sunt toate interconectate iar căderea uneia se duce ca într-un joc de domino către toată lumea. Marii giganți americani – Merrill Lynch, Goldman Sachs, Morgan Stanley, JP Morgan, AIG, una dintre cele  mai mari companii de asigurări din întreaga lume, au fost salvate direct și indirect. În Europa, ING, Unicredit, RBS, Deutsche Bank, Erste, Raiffeisen au fost salvate cu ajutorul împrumuturilor date de statele naționale.

Bursele din întreaga lumea se prăbușeau în fiecare zi și toată lumea se întreba cine mai rămane în picioare a doua zi.

Cei 15 ani au trecut, căderea Lehman Brothers nu mai înseamnă același lucru ca atunci, nici pentru cei care au trăit pe viu acest lucru. Pentru noile generații chiar că nu mai înseamnă nimic.

Câteodată este bine să dai timpul înapoi, să vezi cum a fost, așa cum a fost consemnat în paginile Ziarului Financiar de atunci. Nu de alta, dar greșelile se repetă, cei drept într-o altă formă și cu alte persoanaje.

În toamna lui 2008, la București parcă se trăia într-o altă lumea, cel puțin la nivelul guvernului și a partidelor politice, premierul Tăriceanu împărțea miliarde de lei în dreapta și în stânga, iar lumea se pregătea de alegerile parlamentare.

În 3 luni de zile, guvernul Tăriceanu și apoi guvernul Boc, rezultat după alegeri prin alianța PDL-PSD, au cheltuit nu mai putin de 3% din PIB, contribuind la accelerarea și agravarea crizei financiare. România avea un deficit public de numai 13% din PIB – 65 miliarde de lei,  ceea ce pentru cei de la guvern părea ceva confortabil.

Nimeni nu se uita la deficitul comercial – 18 muliarde de euro, deficitul de cont curent – 16 miliarde de euro, și nimeni nu se uita la datoria externă pe termen scurt – 20 miliarde de euro. De altfel, BNR nici nu o consemna în rapoartele lunare și anuale.

Deficitul de cont curent, care ajunsese la 16 miliarde de euro, reprezentând 12% din PIB și datoria externă pe termen scurt, care era de vreo 20 miliarde de euro, ne-au îngropat. În momentul în care a izbucnit criza în America, liniile de finanțare în valută, pentru România au dispărut peste noapte, toți banii se retrageau, presiunea pe cursul valutar leu/euro era imensă și nimeni nu știa ce va urma.

Rasvan Radu, președintele Unicredit, spunea atunci, în septembrie 2008: Mediul bancar și de business din România nu vrea să accepte că este vorba de o criză.

Robert Rekkers, directorul general al Băncii Transilvania, spunea: Este incredibil ceea ce se întâmplă în SUA, mai rău de atât nu știu ce se poate întâmpla.

Florin Ilie, atunci directorul pieței de capital de la ING Bank Romania, spunea: Nimeni nu știe ce se va întâmpla a doua zi, cu atât mai puțin peste câteva luni. Cred că ne mai așteaptă luni de dureri.

Nicolae Dănilă, fostul președinte al BCR, menționa: După o logică și teorie este greu de explicat ce s-a întâmplat acolo.

În spatele ușilor, Mugur Isărescu încerca să țină piața valutară și monetară cât de cât într-un echilibru, vedea și el cum pleacă banii din România și era doar o chestiune de săptămâni și luni până când trebuia să cerem ajutorul FMI. Public, mesajul BNR era că noi, România nu avem treabă cu ceea ce se întâmplă acolo, peste ocean.

Valentin Lazea, economistul șef al BNR, menționa pe 15 septembrie: Nu cred că vom vedea un efect direct pe plan local al problemelor de pe piața americană. Piețele emergente ar putea fi lovite, doar prin ricoșeu, de o creștere a aversiunii față de risc, dar această accentuare a turbulențelor de pe piețele internaționale nu va pune probleme pe partea de finanțare a deficitului de cont curent (n.r. – tocmai lipsa de finanțare a deficitului de cont curent ne-a trimis la FMI).

Eugen Rădulescu, consilier al guvernatorului, spunea: Nu văd influențe pe plan local, mai ales actorii implicați in turbulelențele din sistemul american nu au activități semnificative în România. Băncile americane au probleme de lichidități, nefiind neapărat în situație de insolvență. Aceste bănci au acum nevoie de 3 lucruri: bani, bani, bani.

După 15 ani, Mugur Isărescu a dezvăluit săptămâna trecută ceva din operațiunile pe care le-a făcut Banca Națională în acele vremuri, pentru a împiedica o criză bancară și financiară de proporții la noi.

BNR a acordat în toamna lui 2008 un împrumut de urgență Băncii Transilvania, care, după cum spune guvernatorul, era solvabilă, dar nu avea lichiditate.

Deponenții își retrăgeau banii de la Banca Transilvania pentru că cineva a strigat la Cluj, în fața băncii, “scoteți-vă banii, că se va prăbușii”, băncile locale, dar deținute de grupurile străine, nu mai lucrau cu banca din Cluj din cauza panicii care se instaura peste tot în lume. Nimeni nu avea încrederea în nimeni, ceea ce pentru un sistem financiar este ucigător.

Banca Transilvania a rezistat atunci și pentru că cineva a avut inspirația să găsească un motiv pentru oprirea tranzacțiilor cu acțiunile băncii la Bursă, pentru că altfel ar fi fost măcelărită din toate părțile. Pentru cei care nu își mai aduc aminte, capitalizarea Băncii Transilvania scăzuse de la 1 miliard de euro în 2007 la 200 de milioane de euro în toamna lui 2008.

În caz ca nu știți sau nu vă mai aduceți aminte, capitalizarea Bursei de Valori de la București a scăzut în 2008 cu 47%, iar volumul de tranzacționare a scăzut cu 49%. Mulți și-au pierdut banii pe Bursă, iar preturile acțiunilor au ajuns la un nivel de neimaginat.

Piețele nu au memorie, investitorii nu au memorie, noii jucători – pentru că tot timpul apar jucători noi, nu au memorie, așa că nimeni nu crede că ceea ce s-a întâmplat atunci se mai poate întâmpla vreodată.

Istoria, însă, se repeta, iar cel puțin noi, Romania, riscăm să facem aceleași greșeli, de fapt le-am facut deja.

Dacă acum 15 ani, PIB-ul era de 503 miliarde de lei, adică 140 de miliarde de euro, acum PIB-ul este dublu, estimarea pentru acest an fiind de 320 miliarde de euro.

Dacă atunci aveam un deficit bugetar de 27 de miliarde de lei, 5,3% din PIB în 2008, în acest an vom ajunge la același procent din PIB, peste 5%, dar la un PIB într-o valoare nominală mult mai mare, de 1.600 de miliarde de lei, ceea ce face ca deficitul bugetar să depășescă 100 de miliarde de lei, adică de 4-5 ori mai mult.

În 2008, am intrat în criză cu un nivel extrem de redus al datoriei publice, 13% din PIB, iar acum am ajuns la o datorie publică de 876 miliade de lei, reprezentând 55% din PIB, adică de 12 ori mai mare.

Datoria externă, atât pe termen scurt, cât și pe termen mediu și lung, a ajuns la 158 de miliarde de euro, dublu fată de acum 15 ani.

În continuare, în Romania este un dezmăț fiscal-bugetar care nu poate fi oprit din punct de vedere politic. Partidele nu își asumă o restructurare fiscală, prin  creșterea impozitelor și taxelor, ceea ce ne va lovi mai încolo. Piețele financiare ne așteaptă la cotitură. Deficitul de cont curent este în continuare foarte mare – 11 miliarde de euro, după primele 7 luni din acest an, dar din fericire avem un excedent important în sectorul de servicii (traiască transporatorii și It-iști), de 8 milarde de euro, de 10 ori mai mult decât acum 15 ani.

Dacă credeți că dobânzile de acum sunt mari, gândiți-vă că în urmă cu 15 ani dobânzile la depozite erau de 10%, iar la creditele ajunseseră la 15%, în condițiile în care inflația fusese de aproape 7%, față de 9,4% cât este în prezent.

Este adevarat că la nivelul rezervei valutare stăm mai bine, având în vedere că față de acum 15 ani s-a dublat ajungând, în august, la 53 de miliarde de euro.

Sectorul privat s-a corectat dramatic în perioada toamna 2008/2009/2010 – prin tăierea salariilor în valoare nominală, reduceri de personal (700 de mii de persoane și-au pierdut jobul), reducerea businessului, insolvențe și falimente. Băncile s-au umplut de credite neperformate.

Prețurile pe piața imobiliară s-au prăbușit cu 30-50% la apartamente și cu 70-90 % la terenuri. (Nu degeaba spunea Dragoș Pavăl, de la Dedeman, ca achiziția de terenuri acum 15 ani a fost una dintre cele mai bune decizii de business).

Cursul valutar a fost ținut cu greu în frâu, de la 3,6 lei pentru un euro, a urcat la finalul anului la 3,9 lei pentru un euro, pentru ca în primavara lui 2009 să ajungă la 4,2 – 4,3 lei/euro.

Sistemul bancar romanesc era supraexpus pe valută, având în vedere că 70% din creditele date au avut la bază euro, franci elevețieni, dolari.

Mugur Isărescu a apărat prin toate mijloacele cursul valutar, în aprilie 2008, în celebrul atac speculativ, practic cu orice preț, respectiv prin strângerea politicii monetare de gât, ceea ce a dus la explozia dobânzilor la lei pe piața interbancară. Pentru cei care nu își mai aduc aminte, dobânzile au ajuns la 300%, iar ROBOR-ul a fost plafonat administrativ de BNR, la 25%. Iar ROBOR-ul acum este de 6,4% și este considerat mare.

Dacă, cel putin din perspectiva sistemului bancar, suntem mai în siguranță acum – creditele în lei sunt în proporție de 70%, băncile nu mai au expunerea pe liniiile de finanțare externe, iar depozitele sunt mai mari decât creditele, clienții pot să își plătească ratele, chiar dacă au crescut cu 60% în ultimul an(salariile au crescut de 3 ori față de 2008), bugetul de stat a ajuns principala problema a României, iar deficitul bugetar a scăpat de sub control.

Dezmățul bugetar continuă și nici nu am intrat în anul electoral 2024.

Așa că este bine să ne uităm cum a fost atunci, acum 15 ani, când nimeni nu credea că se poate întâmpla ceva dramatic, dar s-a întâmplat, pentru a nu repeta greșelile, cel puțin o parte din ele.

Așa că vă invit să parcurgeți Ziarul Financiar, de acum 15 ani, din toamna lui 2008, când s-a prăbușit Lehman Brothers.