Achiziția OTP Bank de către Banca Transilvania nu este doar o simplă tranzacție, ci încă un pas dintr-un plan strategic discret de peste un deceniu de a crește ponderea capitalului românesc, privat și de stat, în sistemul bancar și reducerea expunerii față de capitalul străin

Vineri, 9 februarie 2024, Banca Transilvania a anunțat oficial că a semnat tranzacția de achiziție a OTP Bank România (banca plus operațiunile de leasing și de asset management) pentru 347,5 milioane de euro.

Este a patra achiziție bancară pe care o face Banca Transilvania în ultimul deceniu, după Volksbank, Bancpost și Idea Bank.

Preluarea OTP Bank va duce Banca Transilvania spre o cotă de piață de 23-24%, consolidându-și astfel poziția de lider în sistemul bancar românesc.

Foarte multă lume nu știe, dar principalul acționar al Băncii Transilvania este Pilonul II de Pensii, unde peste 8 milioane de români au banii de pensie, respectiv contribuția de 3,75% din salariul brut care se duce într-unul din cele sapte fonduri Pilon II de pensii.

Achiziția OTP are două semnificații:

Prima – Banca Transilvania, o bancă românească fondată la Cluj și condusă în continuare de la Cluj, cumpără operațiunile din România ale unei bănci ungare – OTP, care este unul dintre cele mai mari grupuri financiare din regiune. OTP, care a intrat în România acum 20 de ani și care pe parcurs a cumpărat două bănci – RoBank și Millennium Bank, ar fi vrut să crească în continuare pe piață, dar nu mai putea să o facă prin creștere organică. Iar acest lucru s-ar putea pune pe seama poziție Băncii Naționale, care acum câțiva ani a respins direct achiziția Băncii Românești, deținută de National Bank of Greece, de către OTP. După numai un an, Banca Românească a fost achiziționată de către EximBank, o bancă controlată de stat prin Ministerul Finanțelor. OTP a mai fost în discuții să cumpere Garanti Bank, dar negocierile, care ajunseseră la faza unei oferte financiare, s-au oprit prin retragerea de la masă a OTP.

Deși au fost mai mulți interesați de OTP – Erste/BCR, UniCredit, Raiffeisen – care a ajuns în faza finală cu Banca Transilvania, în final grupul ungar a vândut banca din România către Banca Transilvania la prețul pieței, respectiv la un multiplu de 0,75 față de activele nete. Ca o comparație, UniCredit a cumpărat Alpha Bank România la un multiplu de 1,3, conform evaluărilor din piață.

Cum a reușit Banca Transilvania și BNR să-i convingă pe cei de la OTP că banca din Cluj este cea mai bună soluție pentru ei, istoria ne va spune.

A doua semnificație este legată de creșterea ponderii capitalului românesc în sistemul bancar, o operațiune care se face pas cu pas de mai mulți ani și fără să se bată public monedă pe acest lucru.

În 2008, înainte să vină criza, ponderea capitalului românesc în sistemul bancar – bănci private cu capital românesc și băncile de stat – era de numai 11,6%, în timp ce băncile cu capital majoritar străin, inclusiv sucursalele, aveau o pondere în sistemul bancar românesc de 88,2%.

La finalul lui 2022, ultimele date agregate furnizate de BNR arată că în sistemul bancar capitalul românesc a crescut la 31,89%, în timp ce capitalul majoritar străin a scăzut la 68,11%, de la 88,2%.

Această schimbare a avut ca motor susținerea Băncii Transilvania în aceste achiziții, care au permis să crească de la o cotă de piață de de 5,4% în 2008 (locul 7 în sistem), la 19,4% la final de 2022, susținerea CEC Bank de a crește organic într-un mod accelerat, banca controlată de stat reușind să crească de la o cotă de piață de 4,3% în 2008 la 8,8% la final de 2022 și, dacă mai punem creșterea de anul trecut, vom vedea CEC Bank cu o cotă de piață de peste 9%, cel mai probabil urcând pe locul patru, în fața ING Bank. În 2008, CEC Bank era pe locul 9. Eximbank a reușit să crească și organic dar și prin achiziția Băncii Românești de la o cotă de piață de 0,9% în 2008, la o cotă de piață de 3,27% în 2022 (locul 8 în piață).

Această creștere a capitalului românesc, atât privat cât și de stat, poate fi pusă pe seama unui plan strategic care, repet, nu a fost făcut public într-un mod zgomotos, dar a fost și este executat în fiecare an.

Pentru a vedea cum s-a ajuns aici, trebuie să dăm puțin timpul înapoi.

Anii ’90 au fost dezastruoși pentru economia românească care ieșise din comunism și o luase pe calea unui capitalism la voia întâmplării. Economia românească nu avea bani, nu avea valută, nu avea capital, în schimb avea inflație, deprecierea ucigătoare a cursului valutar leu/dolar, avea tensiuni sociale majore și nici nu reușise să se urce în trenul Uniunii Europene și al NATO, tren în care se urcaseră fostele state comuniste.

În acest context, economia României pierduse 30% din valoare, multe fabrici comuniste nu-și mai găseau nici piață și nici viitor, iar noii capitaliști făceau bani preluând contractele statului sau devalizând tot ce se putea devaliza, începând cu băncile de stat, companiile de stat, instituțiile de stat și bugetul de stat.

Sistemul bancar românesc începuse în trombă, cu patru bănci mari de stat, dar imediat fusese încălecat de factorul politic și de noii capitaliști. Băncile private care apăruseră fuseseră mai degrabă înființate pentru a lua depozite de la români și a da credite acționarilor și prietenilor lor.

În numai câțiva ani, băncile românești – fie cele de stat, care dominau piața, fie cele private care apăruseră -, confruntate și cu situația economică dificilă, au fost trimise la colț pline de credite neperformante, pline de scandaluri, de devalizări, pline de influențe politice (Câtă lume își mai aduce aminte de Bancorex, cea mai mare bancă a României în anii ’90?).

Este adevărat că nici supravegherea bancară din partea BNR nu fusese în cea mai bună formă, pe hârtie exista, în realitate nu prea.

Dar, odată cu schimbările politice – venirea regimului Constantinescu, începerea unui proces amplu de privatizare, apariția investitorilor străini, perspectiva intrării României în Uniunea Europeană și NATO -, lucrurile au început să se schimbe și în sistemul bancar.

Bancorex, plină de credite neperformante și scandaluri, a fost lichiditată (nume de cod Sunset) iar partea bună a fost dată BCR, o bancă de stat pe care un președinte reușise să o țină în picioare, Băncii Agricole i se găsise pe ultima sută de metri un cumpărător – Raiffeisen, BRD se privatizase cu grupul francez Societe Generale, iar Bancpost fusese preluată de o bancă portugheză și fondul de investiții al gigantului american General Electric. Creditele neperformante de la Bancorex și Banca Agricolă fuseseră preluate de către stat.

Supravegherea bancară din partea Băncii Naționale se schimbase în totalitate și începea să-și facă simțită prezența în piață.

Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a făcut tot posibilul să deschidă piața bancară către băncile străine, să privatizeze băncile de stat, mai ales pentru a susține intrarea noastră în UE și NATO.

Băncile private care erau curate au rămas în picioare, Banca Transilvania fiind una dintre ele, iar celelalte bănci private care fuseseră devalizate de către propriii acționari începeau să fie date deoparte – închise și lichiditate.

Băncile străine care apăruseră în piață la finalul anilor ’90 și începutul anilor 2000 au adus banii de care suferea economia și sistemul bancar, au adus knowledge, au adus încredere, ceea ce a însemnat enorm pentru economia românească, care încerca să se refacă după deceniul ’90 dezastruos.

Economia a început să crească prin intrarea investiorilor străini, care a atras și capitalul românesc, așa cum era el atunci.

Băncile străine au început să-și facă simțită prezența și pe piața de retail prin credite către persoane fizice.

Din 2000 economia României a accelerat vizibil, iar pentru sistemul bancar punctul de glorie a fost 2005, atunci când grupul austriac Erste a cumpărat pentru o sumă imensă – 3,75 miliarde de euro – 60% din BCR, cea mai mare bancă locală, care avea o cotă de piață de 25%. Toată banca a fost evaluată astfel  la 6 miliarde de euro, adică un multiplu de 6 ori a activelor nete, un multiplu foarte mare, care nu a mai fost atins niciodată. Așa, pentru istorie, Erste nu și-a recuperat niciodată banii plătiți pentru BCR.

Anii 2000 au fost ani excepționali pentru sistemul bancar, intrarea noastră în NATO (2004) și Uniunea Europeană (2007) aducând miliarde și miliarde de euro în sistemul bancar românesc pentru a se da credite populației românești și companiilor din România, care niciodată nu ajunseseră în situația în care băncile să se roage de ei să ia credite. Toată lumea credea că această creștere exponențială economică, bancară, de business și nu în ultimul rând de salarii va fi nelimitată.

BNR a încercat prin măsuri mai puțin ortodoxe să încetinească ritmul de creștere a creditării (30-40% pe an), aprecierea monedei naționale care scăzuse de la 4 lei pentru un euro la 3 lei pentru un euro, dar a avut prea puțin succes.

În 2008, creditele acordate de bănci companiilor și persoanelor fizice erau mai mari cu 40% față de depozitele atrase, diferența fiind acoperită prin linii de finanțare “fără număr, fără număr” de la băncile-mamă. Plus că 70% din credite fuseseră date în euro, franci elvețieni și dolari, față de numai 30% în lei.

De nicăieri, a apărut însă criza din 2008, cea mai mare criză financiară din ultimul secol, iar toată această euforie financiară a dispărut și din România.

Toate liniile de finanțare externe au dispărut peste noapte, miliardele de euro plecau înapoi la băncile-mamă, cursul valutar intrase în vrie și toată lumea se întreba când va ajunge la 5 lei pentru un euro. BNR făcea eforturi disperate pentru a ține sub control piața valutară și monetară, dar și pentru a ține sistemul bancar românesc sub control, care se confrunta cu ieșiri mari de linii de finanțare. Pe lângă asta, apăruseră zvonurile privind prăbușirea unei bănci – Banca Transilvania -, lumea făcând o corelație cu ce se întâmpla în afară, unde mari bănci americane și europene cădeau în fiecare zi pe burse, iar statele făceau eforturi majore pentru a le ține în viață.

În toamna lui 2008 Banca Națională a dat peste noapte un împrumut de urgență Băncii Transilvania, care se confrunta cu un deficit de lichiditate, iar în același timp asigura celelalte bănci din piață, toate străine, că nu-i nicio problemă cu banca din Cluj și pot face operațiuni cu ea în continuare.

Pentru a opri hemoragia valutară și căderea economică care se întâmpla în fiecare zi, guvernul de atunci a fost nevoit să ia un împrumut de urgență de 20 de miliarde de euro de la FMI, Banca Mondială și Comisia Europeană ca să acopere deficitul de finanțare valutară, să asigure stabilitatea cursului valutar și să finanțeze bugetul, care se confrunta cu o scădere de venituri pentru că economia nu mai mergea.

Pe lângă acest lucru, a mai fost nevoie de acordul de la Viena, în care băncile străine s-au angajat să nu mai retragă finanțările în valută din România.

Sistemul bancar românesc era expus pe valută, iar dacă cursul valutar creștea și dispăreau liniile de finanțare în valută, colapsa.

Între 2009 și 2012 au fost trei ani economici cumpliți. Băncile străine nu prea mai voiau să finanțeze economia pentru că nu mai aveau linii de finanțare externe, crescuse riscul, iar sediile centrale de la Viena, Paris, Atena, Amsterdam, Londra nu mai voiau expunere pe România, ci dimpotrivă.

Căderea economică a dus la apariția creditelor neperformante, iar sistemul bancar românesc s-a confruntat cu această problemă majoră. BNR a presat băncile să recunoască creditele neperformante, iar în 2014, pe vârf, creditele neperformante ajunseseră la aproape 25% din portofoliul de credite.

După criza din toamna lui 2008, Horia Ciorcilă, președintele Băncii Transilvania și principalul acționar individual, a încercat să găsească o bancă străină care să-i aducă o stabilitate mai mare. A avut discuții cu Société Générale, care deținea în România BRD, a discutat cu National Bank of Greece, a discutat cu mai multe bănci străine, dar nu a ieșit nimic. Doar a reușit să convingă Bank of Cyprus să preia 10% din acțiuni, cu posibilitatea de a-și majora cota. Însă BNR nu a fost de acord.

Economia s-a mai stabilizat, dar sistemul bancar suferea în continuare. Băncile străine intraseră într-un proces de reducere a expunerilor – deleveraging.

Pe acest fond, Banca Trasilvania a început să preia o parte dintre clienți, companiile mici și mijlocii românești, care nu mai puteau să ia credite de la băncile străine.

A fost o politică asumată, fără a ști unde va duce. Economia s-a mai îmbunătățit, au început să crească salariile, piața imobiliară și-a stopat căderea, iar programul Prima Casă a început să readucă clienții în bănci, mai ales că prețurile apartamentelor erau la jumătate față de 2008.

În 2014 pe piață a apărut însă o oportunitate pe care o ai o dată în viață: grupul austriac Volksbank a scos la vânzare banca din România, care în 2008 ajunsese pe locul 3 în piață, dar prin venirea crizei și prăbușirea pieței imobiliare ajunsese să fie plină de credite neperformante. Băncile străine cărora li s-a oferit Volksbank au zis pas, iar printr-un concurs de împrejurări oferta a ajuns și la Banca Transilvania, care într-o lună a luat decizia să o cumpere. A fost o tranzacție unică pentru banca din Cluj, care pur și simplu i-a schimbat viitorul. Preluarea cu succes a Volksbank, în urma căreia a câștigat 350 de milioane de euro, a propulsat-o în top 3 în piață. BNR a fost de acord cu această achiziție și chiar a încurajat-o, pentru a mai acoperi din golul de finanțare care exista pe piața bancară.

În numai câțiva ani, pe piață a apărut la vânzare și Bancpost, o altă bancă din top 10 pe care acționarul majoritar, grupul elen Eurobank, trebuia să o vândă ca parte a unei înțelegeri europene din criza grecească din 2010. Având experiența Voksbank și beneficiind în continuare de susținerea BNR, Banca Transilvania a cumpărat Bancpost, reușind astfel să ajungă pe primul loc în piață, depășind BCR, aflat în portofoliul Erste.

BCR a fost cea mai lovită bancă de criza din 2008/2009, înregistrând cel mai mare portofoliu de credite neperformante, multe credite venind și din istoria băncii. Erste nu a mai riscat cu BCR așa cum a riscat în momentul achiziției, în 2005, așa că a tras frâna de mână. Treptat, BCR a pierdut din cota de piață, ceea ce a permis Băncii Transilvania să-i ia locul.

La fel s-a întâmplat și cu BRD, francezii confruntându-se cu multe probleme la București, nu au mai vrut să-și mărească expunerea.

Raiffeisen și UniCredit au mai crescut față de 2008, dar nu suficient.

ING a avut creșterea cea mai spectaculoasă, de la o cotă de piață de 3,5% în 2008 ajungând la 9% în 2022.

Această creștere a Băncii Transilvania, dar și a celorlalte bănci românești – CEC Bank și Eximbak -, a avut în spate o schimbare fundamentală a pieței bancare locale: depozitele au devenit mai mari decât creditele (spre exemplu, acum depozitele sunt mai mari decât creditele cu 30%), deci nu mai este nevoie de finanțare externă, scăderea spectaculoasă a dobânzilor la lei a făcut ca 70% din credite să fie date în lei și numai 30% în valută, ceea ce a făcut să dispară riscul valutar, economia a crescut spectaculos (spre exemplu, între 2008 și 2022 economia a crescut de aproape trei ori), creșterea salariilor de 3-4 ori a dus la creșterea depozitelor bancare, creșterea spectaculoasă a companiilor mici și mijlocii românești care și-au găsit finanțare în special la băncile românești, stabilitatea cursului valutar leu/euro din ultimul deceniu.

Intrarea în Uniunea Europeană ne-a adus 80 de miliarde de euro, bani care se regăsesc și în sistemul bancar.

Pe lângă acest lucru, specific pentru Banca Transilvania a fost apariția banilor din Pilonul II de Pensii, bani care au ajuns și în capitalul băncii, Pilonul II de Pensii devenind principalul acționar, cu peste 30% din acțiuni.

Pentru a nu se mai confrunta cu situația din 2008, când au dispărut peste noapte finanțările în valută, BNR a susținut această creștere a capitalului românesc în sistemul bancar, o creștere care te ajută și în perioadele de criză, când piețele financiare se blochează.

Când a venit COVID-ul, băncile românești au cumpărat emisiunile de titluri de stat ale Ministerului Finanțelor deoarece băncile străine făcuseră câțiva pași înapoi.

Când a venit criza cu apariția războiului din Ucraina, băncile românești au cumpărat titlurile de stat și au alimentat cu euro casele de schimb valutar.

Este mai ușor să suni în birourile de la București decât în birourile de la Viena, Paris, Amsterdam, Milano, sau Londra.

Așa, ca niște date statistice, Banca Transilvania a crescut din 2008 încoace de 8,4 ori la nivel de active, CEC Bank a crescut de 5,3 ori, iar Eximbank a crescut de 8,3 ori. BCR a crescut din 2008 până la jumătatea anului trecut cu numai 65%, iar BRD cu numai 51%. Activele sistemului bancar în toată această perioadă au crescut cu 150%.

Aceasta este o poză pe 15 ani a sistemului bancar din România. Certitudinea este că Banca Transilvania a fost încurajată prin toate mijloacele și susținută să devină lider, să-și mărească cota, iar capitalul bancar românesc, cel privat și de stat prin CEC și Eximbank, să câștige teren.

Ce va fi în continuare vom vedea, dar așa, ca niște ținte, îmi amintesc că Horia Ciorcilă, președintele Băncii Transilvania, mi-a spus după achiziția Bancpost că banca trebuie să ajungă la o cotă de 30% pentru a face față tuturor vremurilor, pentru a finanța economia românească și când e perioadă de boom economic și când sunt crize.

Și nu știu cine mi-a spus, dar capitalul românesc în sistemul bancar, privat și de stat, trebuie să ajungă la 50%.