Acasă la „Bucuria“, la Cricova și Purcari. Cum te întorci în timp peste Prut
„O cafea și o limonadă“, i-a spus ospătarului prietena mea din Republica Moldova, în limba română. „Altceva? Doriți și ceva de mâncare?“, i-a răspuns ospătarul în limba rusă.
O conversație de vreo două minute s-a derulat în felul acesta într-o cafenea din Chișinău, cu replici în română de o parte și în rusă de cealaltă parte.
Situații ca aceasta au loc frecvent în Chișinău, iar pentru localnici nimic nu-i de mirare, deși eu am rămas cu gura căscată să aud discuția și să realizez că fiecare înțelege și știe să vorbească limba celuilalt, însă, totodată, niciunul nu vrea să-și sacrifice graiul pentru o conversație pe care noi am numi-o normală.
Și poate că nu e asta mare filosofie, dar realitatea pe care o reflectă este. O societate scindată în două, în care cetățenii sunt fie pro-ruși, fie proeuropeni și în care ideologiile de acest tip ajung să separe chiar familii.
Nu am trăit în comunism. Timpul a ținut suficient de mult cu mine încât să mă lase să experimentez viața în democrație, fără să știu ce sunt electricitatea după program, uleiul pe cartelă sau cravata de pionier. Am văzut însă filme și mi s-au spus povești despre acea perioadă și, chiar fără să vreau, în mintea mea s-a conturat un peisaj gri, încețoșat, ca o imagine „cu purici“ pe ecranul unui televizor fără cablu. Practic, echivalentul imaginii mele despre comunism.