A trebuit un șoc pentru ca guvernul să înceapă să învețe să guverneze. Acum își dă seama că nu știe nimic din ce se întâmplă în spitale, în școli, în economie, pe aeroporturi sau ?

A trebuit un șoc pentru ca guvernul să înceapă să învețe să guverneze. Acum își dă seama că nu știe nimic din ce se întâmplă în spitale, în școli, în economie, pe aeroporturi sau în agricultură. Parcă se trezește dintr-un somn greu și când se uită în jur constată nu doar că nu are pârghii, ci că nu știe de fapt ce se petrece în această țară cu adevărat.

Nu știe câte echipamente antivirus sunt necesare în spitale, în linia întâi, nu știe unde sunt medicamentele, nu știe cine poate produce combinezoane și măști, nu știe ce zboruri sunt și de pe ce aeroporturi, nu știe în câte școli s-au continuat cu chiu și vai lecțiile online și la ce materii, nu știe ce exporturi de cereale se fac și de către cine, nu știe cum ar putea fi suplimentată capacitatea de producție alimentară a României.

Nu știe. Și atunci cum să facă ceva? Ideologic, de 30 de ani i s-a spus că fabricile de tractoare, de combinezoane, de apă oxigenată, de medicamente, de automobile – nu sunt treaba lui.  Că nu e treaba lui să dea oamenilor de muncă, că nu e treaba lui să se asigure ca cerealele și animalele vii produse local – materie primă – să fie procesate local.

Este corect, nu e treaba lui. Dar asta nu înseamnă că nu este RESPONSABIL. Nu înseamnă că nu trebuie să ȘTIE   în orice minut cine, unde și ce produce și dacă mâine e nevoie de tunuri atunci se vor face în loc de tractoare așa cum astăzi fabricile de mobilă precum Taparo Satu Mare face milioane de măști pe zi în loc de canapele pentru Ikea.

În aceste momente grele, la guvern se întorc toți. De la guvern se așteaptă salvarea. Un guvern care a rămas de fapt o carapace goală, o butaforie, fără informație, fără oameni și fără pârghii de acțiune.

Nu înseamnă că dacă Ministerul Sănătății a predat autorităților locale spitalele, acestea trebuie să devină conducte de alimentat conturile politicienilor locali și ale camarilei lor precum se dovedesc cazul Malaxa sau cazul Satu Mare.

Spitalele – inclusive spitalele județene mari, cu sute de paturi și bugete de 2-300 milioane de euro, de care depind sute de mii de oameni – au fost lăsate pe mâna consiliilor locale și județene, pe mâna primarilor și a președinților de consilii județene.

Care ce-au făcut când s-au trezit cu așa bugete și câteva mii de posturi de umplut în scheme? S-au instalat în vârful grămezii. S-au conectat la conducta de bani și de posturi pentru camarilă. Și așa au ajuns maternitățile de la București să fie pline de mame de la Buzău, Giurgiu și Călărași. Localități unde condițiile din spitale sunt deplorabile, deși bugetele s-au dublat în ultimii cinci ani.

Spitalul din Arad a avut un buget de 414 milioane de lei în 2019, față de 174 milioane de lei în 2015. Spitalul din Pitești a avut 301 milioane de lei, față de 120 milioane de lei în anul 2015.

Noroc că la un moment dat cineva s-a trezit în Ministerul Sănătății și a luat departamentele de urgență înapoi la centru, plătind medicii corespunzător și livrând un necesar minim de echipare.

Școlile, la fel. Într-un amestec nebun de bani de la centru pentru salariile profesorilor dar cu bani de la primării pentru clădiri și echipamente, au rămas de izbeliște, rușinea Uniunii Europene.

Ca într-o lume întoarsă pe dos, guvernul face sute de cămine culturale cu zeci de milioane de euro, face stadioane, prin Compania Națională de Investiții din subordonarea Ministerului Dezvoltării, dar nu face campusuri școlare, nu face școli.

De ce nu face Ministerul Educației școli? De ce nu face Ministerul Sănătății spitale?

Se mai fac pași, oamenii văd că anomaliile sunt prea mari.

Dar, tot în sănătate, centralizarea achizițiilor s-a făcut degeaba fără o echipă de profesioniști care să meargă direct să cumpere echipamente antivirus sau ce este nevoie direct la producători în China sau Coreea de Sud, nu să aștepte oferte de la firme de băuturi și cafele care la rândul lor să le cumpere de fapt de aiurea.

Nicăieri în țările dezvoltate din Occident nu există o asemenea ruptură între guvern, între administrație și mediul de business. Iată operațiunea prin care Germania și-a asigurat muncitori din România la strâns sparanghel: un exemplu de cooperare între mediul de business și guvern, de organizare meticuloasă.

Inclusiv în relația cu Comisia Europeană. Lozinci și butaforii, foarte puține proiecte într-adevăr care să conteze.

România învață în această situație de criză că poate cere folosirea fondurilor europene într-un mod mai simplu și mai eficace.

Am scris în Ziarul Financiar de multe ori: de ce nu se pot folosi cei 4 miliarde de euro de la UE din cadrul programului de resurse umane (POSDRU înainte, acum POCU) pentru majorarea salariilor profesorilor, unde sunt mari probleme pentru a aduce la catedră cei mai buni absolvenți? Nu, trebuie proiecte, mi se răspundea. Nesfârșitele proiecte de antreprenoriat pentru femei în Valea Jiului, sute de pagini de maculatură în programe inventate de recalificări din care în realitate numai consultanții aveau de câștigat.

Și uite că se poate. Personalul medical din prima linie a luptei anti-virus, peste 70.000 de medici și asistente, poate primi direct de la UE un supliment salarial în echivalent de 500 de euro.

Vineri, guvernul a trimis Comisiei Europene propuneri de realocări de bani între programe, a cerut flexibilitate. În sfârșit. Să evaluăm ce nevoi avem și acolo să meargă banii.

Spitalele au fost luate la Ministerul Sănătății. Ministrul Transporturilor a dispus avizarea zborurilor de pe orice aeroport. Parcă se trezesc.

Dar vor constata imediat că decadele în care au devenit niște butaforii, niște administrații cu ștampile dar fără putere și competență, și-au lăsat urme. Au oameni, au specialiști? O mai fi vreun inginer de poduri sau de drumuri angajat în Ministerul Transporturilor?!