A fost Xi inevitabil?

Poate fi China îmblânzită prin diplomație?  Prin comerț? Cu forța? Decenii de creștere economică rapidă împing China către totalitarism. Nu mai este vorba de autoritarismul erei reformelor, ci de revenirea la puterea absolută de pe vremea lui Mao. Cine vrea să-Și facă din China aliat sau dușman trebuie să țină cont de asta.

Text de Steve Tsang, directorul SOAS China Institute de la Școala de Studii Orientale și Africane Universității din Londra. Textul a fost publicat de Project Syndicate

Pregătirile pentru summitul de două zile dintre președintele american, Donald Trump, gardianul capitalismului, și liderul comunist chinez, Xi Jinping, au reflectat presupunerea predominantă din administrația de la Washington că China poate fi tratată ca oricare altă putere în ascensiune, dispusă să negocieze acorduri pragmatice cu hegemonul global aflat la putere. Cu toate acestea, China lui Xi reprezintă cu totul altceva: o țară aproape totalitară, cu o strategie clară și ambițioasă de a depăși SUA și de a reface ordinea globală. Ghidată de „Visul chinezesc” al lui Xi de regenerare națională, Republica Populară Chineză nu urmărește doar să creeze o lume bipolară sau să ia locul SUA. Nici nu aspiră să moștenească poverile și obligațiile care au însoțit supremația Americii. În schimb, China caută preeminența globală sub propriile condiții, remodelând ordinea internațională în moduri care reflectă propriul sistem politic, valorile și interesele sale. Deși China recunoaște importanța relației sale bilaterale cu SUA, strategia sa globală nu este centrată pe aceasta. Mai degrabă, este ghidată de „gândirea lui Xi Jinping” și implementată sub conducerea Partidului Comunist Chinez (PCC). Natura sistemului politic al Chinei – și modul în care acesta fuzionează cu ideologia statului – modelează profund abordarea față de afacerile internaționale. Dacă China ar fi doar o altă putere autoritară cu ambiții regionale expansive, ar putea fi înclinată să se alăture Statelor Unite ale lui Trump în împărțirea lumii în sfere de influență. Cu toate acestea, politica sa externă nu este reactivă; în primul rând, este condusă de urmărirea unei guvernări totalitare. Pentru SUA, aceasta înseamnă că competiția cu China nu poate fi înțeleasă doar prin prisma tradițională a politicii marilor puteri. Pentru a interacționa eficient cu China, factorii de decizie politică din SUA trebuie să recunoască faptul că ambițiile geopolitice ale lui Xi sunt inseparabile de proiectul său totalitar mai amplu.

Două cărți noi importante, scrise de academicieni proeminenți din SUA, oferă o înțelegere mai profundă a forțelor ideologice și instituționale care modelează ascensiunea Chinei. Ei spun că revenirea treptată a Chinei la totalitarism nu este un accident istoric cauzat de ascensiunea la putere a lui Xi, ci mai degrabă este o caracteristică structurală a sistemului politic chinez, care are implicații de amploare dincolo de China însăși. În lucrarea „Gene instituționale: Originile instituțiilor și totalitarismului din China”, Xu Chenggang de la Universitatea Stanford se bazează pe istoria chineză, rusă și occidentală pentru a explica de ce China rămâne blocată în modele instituționale care reproduc regimul totalitar. Cartea lui Pei Minxin  „Visul destrămat al Chinei: Cum reforma a reînviat totalitarismul”, se concentrează asupra erei post-Mao Zedong urmărind rădăcinile traiectoriei din ce în ce mai autoritare a Chinei până la abordarea lui Deng Xiaoping privind „reforma și deschiderea”. Deși Xu și Pei tratează problema din unghiuri diferite, ei ajung la concluzii izbitor de asemănătoare. În timp ce Xu spune că revenirea Chinei la totalitarism a fost înscrisă în ADN-ul regimului, Pei apreciază că factorul decisiv a fost decizia lui Deng de a păstra statul leninist cu un singur partid, urmărind în același timp reforma economică. Prin menținerea monopolului politic al PCC, Deng a blocat democratizarea și a pregătit scena pentru apariția în cele din urmă a unui lider ca Xi, scrie Pei. În centrul ambelor cărți se află o întrebare fundamentală: ce este mai exact totalitarismul? Xu îl definește ca „un tip extrem de autocrație modernă caracterizată prin controlul total asupra societății prin intermediul unui partid totalitar” care se bazează pe „ideologie, poliție secretă, forțe armate, mass-media și organizații (inclusiv afaceri) în întreaga societate” pentru a domina resursele și viața socială. Acest lucru îl distinge de autoritarism, care nu depinde de o ideologie atotcuprinzătoare și nu urmărește un control strict asupra societății și economiei. După cum subliniază Xu, totalitarismul modern a apărut în urma Revoluției Bolșevice din 1917. În opinia sa, totalitarismul comunist a prins rădăcini în China nu doar datorită sprijinului sovietic pentru PCC-ul aflat la început de drum și pentru Mao, ci și pentru că propriile tradiții instituționale ale Chinei au făcut societatea chineză mai receptivă la acesta. Cu toate acestea, este îndoielnic că China contemporană merită eticheta de „totalitarism”. În timp ce Xu o clasifică în mod inechivoc ca atare, Pei adoptă o viziune mai nuanțată, scriind că Xi a apropiat China mai mult de totalitarism decât de autoritarism. În schimb, China de astăzi poate fi descrisă mai degrabă ca aspirând la totalitarism. Nu a ajuns încă în acest punct. Desigur, agenda lui Xi „O țară, o ideologie, un popor, un partid și un lider” – centrală pentru „Visul său chinezesc de regenerare națională” – nu lasă prea multe îndoieli cu privire la intențiile sale, dar proiectul rămâne incomplet. În ciuda aparatului de stat masiv al PCC, a sistemelor sofisticate de supraveghere digitală și a cerinței ca cetățenii chinezi să studieze „gândirea lui Xi Jinping”, regimul nu exercită control total asupra economiei și nici nu a eliminat libertatea individuală altundeva decât în afara domeniului politic. Accesul la informație este un exemplu în acest sens. China poate că nu are un internet liber și deschis, dar vastul intranet construit de PCC oferă în continuare cetățenilor o libertate remarcabilă de a naviga, a face cumpărături, a comunica și a consuma divertisment online. Nimic comparabil nu exista în China lui Mao. Xu este mai pesimist decât Pei. Dacă totalitarismul este înrădăcinat în genele instituționale ale Chinei, așa cum scrie el, democratizarea ar necesita înlocuirea acelor modele adânc înrădăcinate cu unele prodemocratice – o perspectivă la granița cu fantezia.

• Ghidată de „Visul chinezesc” al lui Xi de regenerare națională, Republica Populară Chineză nu urmărește doar să creeze o lume bipolară sau să ia locul SUA. Nici nu aspiră să moștenească poverile și obligațiile care au însoțit supremația Americii. În schimb, China caută preeminența globală sub propriile condiții, remodelând ordinea internațională în moduri care reflectă propriul sistem politic, valorile și interesele sale.

Analiza lui Pei sugerează că demontarea structurii politice leniniste a Chinei ar putea deschide o cale către democratizare, oricât de dificil ar fi. Totuși, Pei însuși consideră o astfel de schimbare extrem de improbabilă. Deși Xu și Pei au dreptate că perspectivele pe termen scurt privind libertatea și drepturile în China rămân sumbre, nu totul este pierdut. Într-adevăr, valoarea cărților lor nu constă în prezentarea viitorului Chinei ca fiind predeterminat, ci în oferirea mai multor motive pentru un optimism prudent decât recunosc chiar autorii. Firul comun care trece prin ambele cărți este rezistența sistemului politic leninist chinez, care a rămas în funcțiune din 1949. După cum notează ambele părți, insistența lui Deng asupra susținerii celor „patru principii cardinale” – calea socialistă, dictatura democratică populară, conducerea de către PCC și supremația ideologică a marxism-leninismului și a „gândirii lui Mao Zedong” – a asigurat supraviețuirea cadrului instituțional necesar pentru restaurarea eventuală a regimului totalitar. La începutul erei reformelor, China semăna mult mai mult cu Coreea de Nord de astăzi decât cu puterea prosperă, industrializată și avansată din punct de vedere tehnologic care este astăzi. Din orice punct de vedere, China s-a dovedit a avea mai mult succes decât celelalte țări comunist-totalitare, construind o economie mai dinamică, mai inovatoare și mai eficientă decât a avut vreodată Uniunea Sovietică – cu toate acestea rămânând în esență leninistă. O mare parte din studiile despre China s-au concentrat, în mod firesc, pe transformările radicale declanșate de patru decenii de creștere economică rapidă. Acest accent a ascuns cât de puțin s-a schimbat sistemul politic în sine în aceeași perioadă.

În acest sens, Xu și Pei contestă implicit interpretările anterioare ale evoluției politice a Chinei. De exemplu, în cartea sa din 2010, „Noul confucianism al Chinei: Politică și viața de zi cu zi într-o societate în schimbare”, teoreticianul politic Daniel A. Bell a sugerat că PCC s-a schimbat într-o asemenea măsură încât ar putea fi numit la fel de bine Partidul Confucianist din China. Analizele lui Xu și Pei sunt dificil de reconciliat cu interpretări de acest fel. Dacă China este cel mai bine înțeleasă ca totalitară, cvasitotalitară sau doar autoritară are implicații profunde pentru guvernele democratice angajate într-o competiție strategică cu aceasta, precum și pentru întreprinderi, universități și instituții neguvernamentale. Pentru a înțelege China, este esențial să ne concentrăm mai degrabă pe structurile politice care stau la baza regimului decât pe modul în care acesta ar putea apărea într-un anumit moment istoric. Să luăm în considerare integrarea Chinei în economia globală. Dacă guvernele democratice ar fi recunoscut că „reforma și deschiderea” lui Deng nu au fost concepute pentru a demonta sistemul leninist al Chinei, ci pentru a-l consolida și moderniza, ar fi presupus ele în continuare că aderarea Chinei la OMC ar împinge-o spre liberalismul de tip occidental? Ar fi depus eforturi atât de mari pentru a facilita modernizarea economică a Chinei, permițându-i astfel să devină o putere mondială capabilă să conteste și, eventual, să eclipseze propriul lor model democratic-capitalist? Conceptul de „gene instituționale” al lui Xu explică de ce transformarea economică a Chinei nu a reușit să producă liberalizare politică. În loc să reînvie pur și simplu argumentul civilizațional care stă adesea la baza afirmațiilor despre excepționalismul chinez, el scrie că democratizarea depinde în cele din urmă de „mecanismele fundamentale și stabile de stimulente și constrângeri care modelează comportamentul actorilor cheie în interacțiunile sociale majore”. Deși aceste gene instituționale sunt moștenite, Xu recunoaște că acestea pot evolua, pot suferi mutații sau pot fi înlocuite. Xu urmărește genele instituționale ale Chinei în moștenirea ei marxist-leninistă și în istoria mult mai lungă de guvernare imperială centralizată – două tradiții pe care le consideră că se întăresc una pe alta. El identifică trei caracteristici deosebit de importante, moștenite din China dinastică: un sistem administrativ centralizat, ierarhic; o birocrație bazată pe examinare care supraveghează un stat la scară continentală; și proprietatea funciară concentrată. Aceste aranjamente instituționale au promovat o cultură politică ostilă constituționalismului și democrației, scrie Xu. Aparatul de stat centralizat, adoptarea confucianismului ca formă de ideologie de stat premodernă care a modelat gândirea funcționarilor guvernamentali și absența drepturilor de proprietate au contribuit la prevenirea provocărilor la adresa autorității imperiale, fie din partea elitelor aristocratice, fie a mișcărilor inițiatoare.

• După cum subliniază Xu, totalitarismul modern a apărut în urma Revoluției Bolșevice din 1917. În opinia sa, totalitarismul comunist a prins rădăcini în China nu doar datorită sprijinului sovietic pentru PCC-ul aflat la început de drum și pentru Mao, ci și pentru că propriile tradiții instituționale ale Chinei au făcut societatea chineză mai receptivă la acesta.

China nu este singura care posedă gene instituționale care conduc la o guvernare totalitară, scrie Xu. Și Rusia a dezvoltat tradiții instituționale care, deși distincte de cele ale Chinei, s-au dovedit a fi un teren la fel de fertil pentru dictatura comunistă. Argumentul istoric amplu al lui Xu demonstrează în cele din urmă că teza sa este deschisă dezbaterii, însă el ridică o întrebare care nu poate fi ușor trecută cu vederea: pot unele societăți să devină ostatecele totalitarismului din cauza unor structuri instituționale și tradiții politice profund înrădăcinate? Nu este nevoie să îmbrățișăm teoria sa despre genele instituționale pentru a recunoaște rolul esențial pe care structurile politice ale Chinei l-au jucat în modelarea traiectoriei post-Mao a țării. Pei ajunge la o concluzie similară fără a recurge la genetica instituțională. În schimb, el oferă o acuzație condamnatoare la adresa moștenirii lui Deng. Printr-o analiză meticuloasă, deceniu cu deceniu, a erei post-Mao, el relatează extraordinara transformare economică și socială a Chinei, demonstrând în același timp cum sistemul său politic, susținut de cele patru principii cardinale ale lui Deng, a rămas fundamental neschimbat. Argumentul lui Pei este, în multe privințe, mai convingător din punct de vedere empiric. Limitându-se la era post-Mao, el este capabil să se bazeze pe un corp de dovezi mai specific, evitând în același timp controversele inerente studiului istoric panoramic al lui Xu, care cuprinde civilizații și milenii. Teza sa centrală — conform căreia supraviețuirea sistemului leninist a exclus orice posibilitate de democratizare — face ca regimul lui Xi să pară aproape inevitabil în retrospectivă, întărind argumentul că China este încă prinsă într-o capcană totalitară. Analiza lui Pei – în special interpretarea celui de-al 17-lea Congres crucial al PCC din 2007, care l-a ridicat pe Xi în funcția de președinte al țării. Moștenirea lui Hu Jintao înainte de tranziția de la conducere din 2012 – este formidabilă. Chiar și așa, el ar putea supraestima măsura în care sistemul leninist a facilitat ambițiile totalitare ale lui Xi. Propria mea evaluare a traiectoriei pe termen lung a Chinei este mai puțin pesimistă.

În 2007, când Xi a devenit succesorul lui Hu, Hu însuși l-a preferat pe protejatul său, Li Keqiang, dar facțiunea sa, Liga Tineretului Comunist, a pierdut în fața facțiunii Shang-hai, condusă de predecesorul lui Hu, fostul președinte chinez Jiang Zemin, scrie Pei. În cele din urmă, Xi a prevalat deoarece facțiunea lui Jiang nu avea un candidat puternic propriu și a preferat să-l susțină pentru a nu permite Ligii Tineretului să domine conducerea pentru încă un deceniu. Odată ajuns la putere, el a profitat de alarma larg răspândită în cadrul conducerii PCC cu privire la corupție și decădere instituțională pentru a depăși și neutraliza ambele facțiuni. Pei scrie, de asemenea, că Xi nu a fost singurul lider important care a promovat totalitarismul. Cealaltă figură proeminentă a fost Bo Xilai, membrul biroului politic care a supravegheat orașul Chongqing înainte de expulzarea și arestarea sa în 2012. Conform spuselor lui Pei, sprijinul larg în rândul liderilor PCC pentru „modelul Chongqing” al lui Bo, care concentra puterea economică în mâinile liderilor regionali și ale întreprinderilor de stat, a relevat cât de receptiv a fost sistemul leninist față de renașterea politicii totalitare. Ceea ce rămâne mai puțin convingător este sugestia lui Pei că ascensiunea lui Xi a reflectat mai degrabă logica structurală a sistemului leninist decât manevre politice contingente. După cum recunoaște chiar Pei, Jiang și facțiunea din Shanghai l-au susținut pe Xi tocmai pentru că acestuia îi lipsea o bază facțională puternică și a avansat prin sistem fără a ridica steaguri roșii. Spre deosebire de Bo, a cărui politică neomaoistă extravagantă a deranjat o mare parte din conducerea partidului, Xi și-a ascuns cu grijă ambițiile și preferințele ideologice înainte de a ajunge la putere. Cu alte cuvinte, facțiunea lui Jiang l-a susținut pe Xi nu pentru că dorea revenirea la totalitarism, ci pentru că credea că îl poate controla.

• Totalitarismul poate obține rezultate impresionante pe termen scurt, în special când vine vorba de mobilizarea resurselor, construirea de infrastructură și dezvoltarea industriilor strategice. Cu toate acestea, controlul centralizat și rigiditatea ideologică tind să distorsioneze procesul decizional economic, să suprime antreprenoriatul și inovația internă și să genereze neîncredere în străinătate. Cu cât Xi împinge China mai mult pe calea totalitară, cu atât este mai probabil ca aceste probleme să devină mai pronunțate.

Consensul elitei care l-a marginalizat inițial pe Bo și care a dus ulterior la căderea sa sugerează în continuare că eșalonul superior al PCC nu dorea ca China să se întoarcă spre totalitarism. Reînvierea de către Bo a practicilor asociate cu Revoluția Culturală a declanșat o mare neliniște – și probabil frică – în rândul multora dintre colegii săi, motiv pentru care, în cele din urmă, s-au întors împotriva lui. Xi, prin contrast, a jucat mult mai disciplinat și calculat. Din acest motiv, sistemul leninist, în sine, nu poate explica pe deplin ascensiunea sa. Deși decizia lui Deng de a păstra ordinea leninistă a creat, fără îndoială, condițiile instituționale care au făcut posibilă apariția unui nou conducător totalitar, aceasta nu a făcut inevitabilă ascensiunea cuiva precum Xi. Prin urmare, ascensiunea sa este mai bine înțeleasă ca rezultat al manevrelor elitei, decât ca un rezultat predeterminat al sistemului politic al Chinei. Mai mult, dezgustul liderilor de partid față de tendințele totalitare ale lui Bo pare să fi persistat. În ciuda reticenței lor de a-l contesta deschis pe Xi, mulți din elita politică par neliniștiți de direcția în care acesta duce China. De exemplu, ministrul chinez al Afacerilor Externe, Wang Yi, a părut inițial neliniștit de presiunea lui Xi pentru o diplomație de tip „războinic-lup”, înainte de a se conforma în cele din urmă. Dacă Xi ar prezida o criză națională prelungită, este departe de a fi clar câți ar rămâne loiali. Nimic din toate acestea nu sugerează că Deng ar trebui absolvit. Dacă nu ar fi păstrat sistemul leninist, lui Xi i-ar fi fost mult mai dificil, dacă nu chiar imposibil, să înceapă restaurarea totalitarismului în termen de cinci ani de la preluarea puterii. Totuși, posibilitatea nu trebuie confundată cu inevitabilitatea. Această distincție poate părea subtilă, dar sugerează că viitorul Chinei este departe de a fi predestinat. Angajamentul lui Xi față de totalitarism este inconfundabil. Pentru el, autoritatea centralizată și disciplina ideologică sunt fundamentele pentru măreția Chinei. Măreția națională, desigur, poate fi înțeleasă și diferit: nu ca o concentrare a puterii în mâinile statului, ci ca abilitatea cetățenilor de a fi protejați de lege, de a-și dezvolta liber talentele și de a prospera fără teama de represiune și discriminare. Cu toate acestea, chiar și după propriile standarde ale lui Xi, este departe de a fi clar că totalitarismul poate aduce prosperitate pe termen lung. În acest sens, scepticismul lui Xu pare bine întemeiat. Analiza sa asupra istoriei moderne sugerează că sistemele comuniste totalitare cedează constant proastei gestionări economice, rigidității politicilor și dinamismului în declin. După cum scrie el, niciun stat comunist-totalitar nu a scăpat de capcana veniturilor medii.

Rămâne de văzut dacă China va fi o excepție. Totalitarismul poate obține rezultate impresionante pe termen scurt, în special când vine vorba de mobilizarea resurselor, construirea de infrastructură și dezvoltarea industriilor strategice. Cu toate acestea, controlul centralizat și rigiditatea ideologică tind să distorsioneze procesul decizional economic, să suprime antreprenoriatul și inovația internă și să genereze neîncredere în străinătate. Cu cât Xi împinge China mai mult pe calea totalitară, cu atât este mai probabil ca aceste probleme să devină mai pronunțate.

Istoria Chinei de la 1949 încoace ilustrează clar acest lucru. Sub Mao, regimul totalitar a produs dezastre economice repetate, majoritatea celor catastrofale fiind în timpul Marelui Salt Înainte, care a cauzat una dintre cele mai ucigătoare foamete din istoria omenirii. Au murit aproximativ 30 de milioane de oameni între 1959 și 1961. Până la sfârșitul erei Mao, China se număra printre cele mai sărace țări din lume, în contrast puternic cu industrializarea rapidă a Taiwanului sub Chiang Kai-shek.

Reformele lui Deng au reușit în mare parte deoarece PCC s-a retras de la cele mai extreme forme de totalitarism. China s-a deschis către comerțul exterior, investiții, tehnologie și expertiză managerială, convingând o mare parte a lumii exterioare că se îndreaptă spre un sistem mai pragmatic și mai puțin ideologic. Sub conducere colectivă, China a cunoscut decenii de creștere extraordinară, ajutată semnificativ de capitalul și expertiza diasporei chineze. Sfârșitul acelei ere de expansiune amețitoare a coincis cu ascensiunea la putere a lui Xi și cu revenirea spre totalitarism.

Desigur, încetinirea economică a Chinei nu poate fi atribuită exclusiv lui Xi. Presiunile structurale asociate cu capcana veniturilor medii, cum ar fi creșterea costurilor cu forța de muncă și declinul demografic, au jucat un rol semnificativ – dar stilul de guvernare al lui Xi a agravat în mod clar aceste probleme. În special, înlocuirea conducerii colective cu o guvernare autoritară a crescut atât frecvența, cât și amploarea greșelilor politice majore, de la escaladarea războiului comercial cu SUA în timpul primului mandat al lui Trump până la abandonarea bruscă a politicii „zero COVID-19”, care a declanșat o creștere masivă a numărului de decese în rândul unei populații insuficient vaccinate. În același timp, abordarea din ce în ce mai agresivă a lui Xi a determinat mulți parteneri externi să regândească cooperarea economică și tehnologică cu China. Schimbarea stării de spirit a publicului a fost la fel de puternică. În cea mai mare parte a erei reformelor, majoritatea chinezilor au crezut că viața lor va continua să se îmbunătățească, dar această încredere a slăbit sub Xi.

În loc să participe cu entuziasm la proiectul său de refacere națională, mulți tineri au renunțat complet la cultura muncii hipercompetitive a Chinei, îmbrățișând etosul tangping („a sta întins”). Este adevărat că restabilirea controlului centralizat de către Xi a crescut semnificativ capacitatea PCC de a direcționa dezvoltarea în sectoare strategice, în special în tehnologiile avansate, dar aceste câștiguri vin cu un cost considerabil. Prin abandonarea pragmatismului care a definit era reformelor în favoarea totalitarismului, Xi riscă să submineze însăși fundamentele miracolului economic care a făcut posibilă ascensiunea Chinei, slăbind astfel capacitatea acesteia de a realiza „Visul chinezesc”. Mai mult, Xi a plantat o bombă politică cu ceas, practic autoproclamându-se lider pe viață. Prin demontarea normelor de succesiune ordonată stabilite după Mao, el a crescut probabilitatea ca plecarea sa finală să declanșeze o luptă intensă pentru putere care ar putea modela viitorul Chinei.

După cum scrie Pei, perspectivele de democratizare rămân slabe, dar chiar și o retragere parțială din totalitarism ar fi mai bună pentru China și pentru întreaga lume. Pentru moment, direcția Chinei sub Xi pare fixă. Dacă va putea în cele din urmă să-și realizeze „Visul chinezesc” va depinde nu numai de competența conducerii sale, ci și de modul în care restul lumii va reacționa la un regim care se definește din ce în ce mai mult în opoziție cu lumea democratică.  

Traducere și adaptare: Bogdan Cojocaru