A fost cel mai mare împrumut din istoria României…

Pentru a face față crizei, România a devenit dintr-o dată, în 2009, unul dintre principalii clienți ai FMI din Uniunea Europeană. FMI a decis să pună la dispoziția autorităților fonduri de 12,95 miliarde de euro, printr-un acord stand-by pe doi ani, iar Comisia Europeană 5 miliarde de euro. De la Banca Mondială România a accesat 1 miliard de euro, în cadrul pachetului de finanțare externă, iar de la BERD încă 1 miliard de euro.

„De ce are nevoie România de acest acord, de acești bani?“ a fost o întrebare repetată aproape obsesiv la începutul crizei. Oficialii români au declarat de mai multe ori că acordul este „preventiv“, o „centură de siguranță“. Însă o parte din banii de la FMI au ajuns, atipic, și în buget, devenind soluția de plată a salariilor și pensiilor. Prin încheierea acestui acord autoritățile au susținut că vor asigura relansarea economiei, însă rețeta FMI de reducere a cheltuielilor bugetare a lăsat puțin spațiu pentru investiții publice de amploare, persistând încă semne de întrebare în ceea ce privește eficiența programelor cu instituția. Totuși, condițiile impuse de FMI au fost mai puțin dure decât în acordurile precedente.

Și, după acest acord istoric, au mai urmat două acorduri stand-by, de această dată preventive, adică fără să mai luăm bani de la FMI.

După șapte ani, România a reușit să dea înapoi toți banii împrumutați în 2009 de la FMI și a mai rămas cu o parte din datoria la Comisia Europeană și la Banca Mondială, rambursarea făcându-se în tranșe. Iar datoria externă totală (publică și privată) a scăzut în ianuarie 2016 sub 90 miliarde euro, pentru prima dată după 2009, și a ajuns sub 60% din PIB. „FMI nu a discutat inițial cu guvernul creșteri de impozite și taxe pentru 2009, însă, dacă lucrurile se vor schimba în mod semnificativ, pot fi renegociate anumite conditionalități și targeturi. Autoritățile trebuiau să revizuiască în doi ani sistemul de salarii și pensii în sectorul public, precum și procedurile de monitorizare și control pentru companiile de stat. Va readuce acest pachet financiar încrederea investitorilor străini? Cursul de schimb va fi mai stabil? Vrem să ne asigurăm că economia va fi mai stabilă. Acest pachet nu este atât de mult destinat piețelor, cât economiei“, spunea, după prima vizită la București, în contextul parafării acordului, Jeffrey Franks, șeful misiunii FMI în România.

Însă, chiar și cu acest acord și cu banii de la finanțatorii externi, au urmat ani dificili. Au existat și majorări de taxe și tăieri de cheltuieli. Pe durata acordului cu FMI parafat în 2009, pe doi ani, economia nu a reușit să scape din groapa recesiunii, a experimentat doi ani de ajustări dramatice, concretizate în disponibilizări, tăierea salariilor bugetarilor cu 25% și majorarea TVA. Iar companiile de stat au continuat să înregistreze pierderi uriașe și să genereze arierate.

Realitatea economică nu a contenit să ia prin surprindere atât instituțiile financiare internaționale, cât și autoritățile române, estimările optimiste privind creșterea economică fiind corectate din mers de mai multe ori pe an. Iar creșterea fragilă a economiei a rămas în top pe lista dezamăgirilor FMI.

Din împrumutul de la FMI parafat în 2009, de aproximativ 12 miliarde de euro, la buget au ajuns 2 miliarde de euro, cea mai mare parte intrând la rezerva BNR. În schimb sumele primite de la Comisia Europeană, de circa 5 miliarde de euro, au fost direcționate numai către Finanțe, la fel ca și banii de la Banca Mondială.

În consecință, cea mai mare parte a împrumutului contractat în 2009 de la FMI a fost rambursată din rezervele valutare ale BNR, nu de la buget, și nu au existat constrângeri legate de rambursarea împrumutului, având în vedere că rezervele valutare au oscilat în jurul a 30 miliarde euro. Având în vedere incertitudinile care persistau pe piețele financiare, era cu siguranță de preferat ca rezervele valutare să rămână la un nivel ridicat.

Împrumutul record contractat de România de la finanțatorii externi a ajuns la scadență în 2012, an în care Banca Națională și Ministerul Finanțelor au început să ramburseze ratele aferente tranșelor primite de la FMI. Până atunci, timp de trei ani, autoritățile au plătit doar dobânzi aferente împrumutului. Dobânda annuală plătită la FMI a fost de 3,5%, calculată la soldul tragerilor efectuate până la data respectivă și nerambursat, costul fiind comparabil cu cel al resurselor primite de la CE. Banii împrumutați de la Comisia Europeană au început să fie restituiți de Ministerul Finanțelor începând cu anul 2015, prima rată fiind de 1,5 miliarde euro.

În 2011, România a continuat să facă apel la ancora FMI pentru a-și asigura credibilitatea pe piețele externe, însă relansarea economiei a rămas firavă, privatizările au fost tergiversate, termenele stabilite pentru selecția managerilor privați au fost mult decalate, iar reformele structurale au fost întârziate.

Rezultatul după cei patru ani de acord cu FMI (2009-2011 și 2011-2013): România a ajuns să fie „macrostabilizată“ (deficitul bugetar și deficitul de cont curent s-au ajustat, inflația a scăzut), dar „letargică“. Au fost doi ani de cădere liberă, în 2009 și 2010, apoi a venit 2011 cu un avans al PIB de 1,1%, pentru ca în 2012 economia să crească cu doar 0,6%. Economia a revenit pe plus, dar întrebarea care persista era când vor simți românii „ieșirea din criză“, când cifrele seci și reci ale economiei din statistici vor fi resimțite de oameni în buzunare, în îmbunătățirea nivelului de trai. FMI s-a remarcat printr-o anumită flexibilitate în negocierile cu autoritățile române, pe parcursul acordurilor din ultimii ani, susținând în mod constant acordarea de derogări pentru neîndeplinirea țintelor.

În 2013, FMI a avizat încheierea „cu succes“ și a celui de-al doilea acord stand-by consecutiv, după o prelungire de trei luni cauzată de ratarea unor ținte și de întârzierea reformelor, acceptând și de această derogări.

Și a mai urmat un acord cu FMI, al treilea consecutiv, fără succes, întrucât guvernul nu și-a îndeplinit toate obligațiile asumate. Acordul a ajuns într-un punct nevralgic după măsurile de relaxare fiscală anunțate de guvern și a fost mai mult suspendat, până a expirat la termen.

Și cum România a ajuns unul dintre cei mai mari clienți ai FMI din UE, care continuă în mod atipic să beneficieze și de asistența tehnică și financiară a Băncii Mondiale și se află pe podium ca volum al investițiilor în portofoliul BERD, fiind și un client important al Băncii Europene de Investiții, șefii FMI, Băncii Mondiale, BERD și BEI au ajuns în 2013 în România să-și verifice unul dintre cei mai mari debitori. Interesul celor patru mari finanțatori multilaterali nu este întâmplător privind prin prisma expunerilor pe care le-au acumulat.

România a intrat în 2013 pe radarul șefilor marilor instituții financiare internaționale, Christine Lagarde, șefa Fondului Monetar Internațional (FMI), Jim Yong Kim, președintele Băncii Mondiale, Sir Suma Chakrabarti, președintele Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD), și Werner Hoyer, președintele Băncii Europene de Investiții (BEI), ajungând la București.

După ce a cerut timp de două decenii privatizare, restructurare și austeritate, în 2013 FMI a ajuns să vorbească despre creștere economică și consum.

Consumul, exporturile și investițiile sunt cele trei „locomotive“ care ar trebui să alimenteze creșterea economică a României. Și, un detaliu important: este nevoie de echilibru între cei trei piloni de creștere. De ce? Deoarece dependența de o singură „locomotivă“ poate duce la dezechilibre care sunt foarte greu de gestionat. Acestea au fost ingredientele-cheie ale mesajului șefei FMI la București, Christine Lagarde, în 2013.

Ceva inedit? Înainte de izbucnirea crizei economice mondiale actuale, timp de zeci de ani, FMI avea ca mesaj principal austeritatea. Acum, FMI a ajuns să vorbească despre consum și despre creșterea economică, care, din păcate, se lăsa așteptată în Europa. În toată istoria relațiilor României cu FMI programele cereau în primul rând privatizarea și restructurarea companiilor de stat cu pierderi. Apoi, vorbeau de deficite bugetare și nu insistau pe creșterea economică. Acum s-a schimbat, oarecum, abordarea.

România a parafat trei acorduri succesive cu FMI, dintre care ultimele două preventive, pentru că nu a putut să facă față șocurilor externe, deși era stabilizată macro și pentru că nu a reușit să finalizeze singură reformele structural. După cel de-al treilea acord consecutiv cu FMI, care a expirat în toamna anului trecut, urmează o pauză, România încercând să stea pe propriile picioare, fără „certificatul de credibilitate“ de la FMI. Rămâne de văzut dacă antecedentele derapajelor economice interne din perioadele în care România nu a fost monitorizată de partenerii externi vor deveni din nou realitate.